1 „Nu-i bine ca să fii fălos,
Căci lauda nu-i de folos.
Dar vreau, acum – la rândul meu –
Puţină laudă, şi eu.
Voi spune ce s-a petrecut,
Ce viziune am avut
Şi ce anume-a socotit
Că trebuie descoperit,
Faţă de mine, Domnul meu.
2 Deci, în Hristos, să ştiţi, că eu
Cunosc un om, cari s-a trezit,
Pân’ la al treilea cer, răpit.
Cam paisprezece ani să fie
De-atuncea, dar, omul nu ştie,
Dacă, în trup, a fost luat,
Sau, fără trup, s-o fi aflat.
Lucrul acesta – gândesc eu –
Îl ştie numai Dumnezeu.
3 Omul de cari v-am povestit –
Acela care-a fost răpit –
(Dacă, în trup, a fost luat,
Sau, fără trup, s-o fi aflat,
Nu am de unde să ştiu eu,
Ci ştie numai Dumnezeu)
4 În rai, să ştiţi, c-a fost luat
Şi-acolo, el a ascultat
Cuvinte nemaiauzite,
Ce nici nu pot a fi şoptite,
Căci nu este îngăduit
Ca omul să le fi rostit.
5 Cu omu-acesta, voiesc eu,
Ca să mă laud, tot mereu.
Însă, referitor la mine,
Mă laud, cum voi şti mai bine,
Numai în slăbiciunea mea.
6 Chiar dacă, însă, eu aş vrea,
Vreo laudă, n-aş fi nebun,
Căci, adevărul doar, îl spun.
Dar m-am ferit, căci nu am vrut,
În nici un fel, să-şi fi făcut
Păreri mai ‘nalte, cineva,
Despre persoana mea, cumva,
Peste ce va vedea, mereu,
În mine, sau voi spune eu.
7 Însă, ca nu cumva să-mi fie
Inima plină, de mândrie,
Pentru descoperirea care,
Atâta strălucire are,
În carne, mi-a fost pus, pe dată,
Un mic ţepuş, care se-arată
Sol al Satanei şi, mereu,
Fiind prezent în trupul meu,
Mă pălmuieşte, ne-ncetat,
Ferindu-mă de-a fi-ngâmfat.
8 De trei ori, eu am stăruit,
La Domnul meu – căci am dorit
Să-mi ia acest ţepuş ascuns –
9 Dar El, atuncea, mi-a răspuns:
„Destul îţi este harul Meu.
Iată, puterea Mea, mereu,
În slăbiciune, e vădită
Că a ajuns desăvârşită.”
Deci, mult mai bucuros – mereu –
Cu slăbiciuni, mă laud eu,
Căci doar aşa, puterea care,
Domnul Iisus Hristos o are,
Poate ca să rămână-n mine.
10 De-aceea, chiar îmi pare bine,
Şi simt plăcere-n încercări,
În slăbiciuni, în defăimări,
În prigoniri şi în nevoi,
Precum şi-n strâmtorări apoi,
Pe cari le sufăr, în Hristos.
Căci dacă-s slab, neîndoios,
Atunci, am o putere mare,
Ce mă va face să fiu tare.”
11 „Iată dar, fraţilor, vă spun,
Precum că am ajuns nebun;
Dar trebuie mărturisit,
Că eu am fost, de voi, silit.
Voi trebuia – dragii mei fraţi –
Pe mine, să mă lăudaţi;
Căci chiar dacă nu sunt nimic,
Nu-s mai prejos – pot ca să zic –
Faţă de-apostolii veniţi,
Şi-atât de minunaţi găsiţi.
12 Voi ştiţi, prea bine, fiecare,
Ce semne, un apostol are,
Pentru că ele s-au făcut,
Chiar printre voi, şi le-aţi văzut:
Văzut-aţi voi, a lui răbdare,
Semnele lui, puterea-i mare,
Minunile nemaivăzute,
Cari, între voi, au fost făcute.
13 Cu ce-aţi fost mai prejos apoi,
Decât alte Biserici, voi,
Afar’ de faptul dovedit,
Că sarcină, nu m-aţi simţit
Pe mine, în al vostru spate?
Iertaţi această nedreptate!…
14 Iată că gata sunt, de drum,
Şi-a treia oară, vin acum,
La voi, ca să vă întâlnesc.
Dar nici acuma, nu voiesc
Să vă fiu sarcină sau greu.
Nu caut niciodată – eu –
Un bun de-al vostru, pentru noi,
Ci eu vă caut, doar pe voi.
Nu sunt datori – e-adevărat –
Copiii, să fi adunat,
Pentru părinţii lor, ci ei –
E vorba de părinţi-acei –
Au datoria – pot a spune –
Pentru ai lor copii, s-adune.
15 De-aceea, bucuros, voiesc –
Din ce-i al meu – să cheltuiesc,
Şi mă voi cheltui apoi,
Pe mine însumi, pentru voi.
Dacă, mai mult, eu vă iubesc,
Oare, în schimb, am să primesc
Puţină dragoste apoi,
Atunci când am să vin, la voi?
16 Fie şi-aşa! Sunt mulţumit
Că, sarcină, nu m-aţi simţit.
„Dar ca un om isteţ ce sânt” –
Vor zice ei – „eu, prin cuvânt,
V-am prins, pentru că, negreşit,
Un şiretlic, am folosit.”
17 Însă, întreb – mă rog frumos –
Am tras eu, oare, vreun folos,
Din parte-vă, prin cineva,
Trimis la voi, de noi, cumva?
18 Pe Tit, eu însumi l-am rugat,
Ca să se ducă, ne-apărat,
Şi să vă vadă şi pe voi.
Cu el, am mai trimis apoi,
Un frate ce l-a însoţit.
Când ei, la voi, au poposit,
Cerut-a, oare, Tit, ceva?
Sau, nu acelaşi Duh, cumva,
Pe toţi dar, ne-a călăuzit?
Şi oare, nu toţi am păşit,
Pe-aceleaşi urme, mai apoi?
19 De multă vreme, însă, voi
Vă-nchipuiţi că încercăm,
În faţă-vă, să ne-apărăm!
Noi, în Hristos, vorbim mereu,
În faţă stând, la Dumnezeu.
Şi toate-aceste lucruri – noi –
Le-am spus, spre-a vă zidi, pe voi.
20 N-aş vrea, când vin, să vă găsesc,
Aşa precum nu îmi doresc,
Şi nu vreau, ca nici eu, apoi,
Să fiu găsit, altfel, de voi.
Mă tem – atuncea când sosesc –
Gâlceavă, ca să nu găsesc,
Pizmă, mânie, dezbinări,
Vorbiri de rău şi tulburări,
Bârfe ce iscă supărare,
Sau foarte multă îngâmfare.
21 Mă tem că dacă am să viu,
Să nu ajung, din nou, să fiu
Smerit, de Dumnezeu, apoi,
Şi să îi plâng, pe mulţi, din voi,
Pentru că au păcătuit,
Fără a se fi pocăit,
În urmă, de necurăţie,
De spurcăciuni, sau de curvie.”