1 „Deci, dacă noi – biete fiinţe –
Avem aşa făgăduinţe,
Atuncea, trebuie să ştim,
Necontenit, curaţi, să fim,
De-ntinăciunea trupului,
Precum şi de a duhului,
Spre-a duce, până la sfârşit,
Sfinţirea noastră, negreşit,
Trăind în frică, tot mereu,
Faţă de-al nostru Dumnezeu.”
2 „Vă rog să ascultaţi de mine,
Şi înţelegeţi-ne bine!
Este un lucru dovedit,
Că noi nu v-am nedreptăţit.
Pe nimenea, n-am vătămat
Şi-asemeni, nici n-am înşelat.
3 Când aste lucruri le rostesc,
Nu vreau ca să vă osândesc,
Căci, dinainte, v-am spus eu,
Că-n inimă, vă port, mereu.
Pe viaţă şi pe moarte, noi,
În inimi, vă avem, pe voi.
4 Astfel, în voi – în fiecare –
Încredere am, foarte mare,
Şi am tot dreptul, mai apoi,
De a mă lăuda, cu voi.
De mângâiere, plin sunt eu,
Şi-mi saltă inima, mereu,
De-o mare bucurie-aleasă,
Chiar când necazuri ne apasă.
5 Vă spun dar, spre ştiinţa voastră,
Căci chiar după venirea noastră
În Macedonia, n-am stat,
Şi-odihnă, nu a căpătat
Al nostru trup – lupte afară,
Iar înăuntru, temeri, iară.
6 Dar, numai bunul Dumnezeu,
Care îi mângâie, mereu,
Pe cei smeriţi, ne-a mângâiat,
Atunci când Tit s-a-nfăţişat.
7 Să ştiţi că n-am fost mângâiaţi
Doar prin venirea lui – dragi fraţi –
Ci şi prin mângâierea care
I-aţi dăruit-o fiecare.
Când Tit, la noi, a poposit,
În grabă, ne-a istorisit,
Despre dorinţa ce-o purtaţi,
De lacrima ce o vărsaţi,
De râvna voastră, pentru mine.
Aceste veşti mi-au făcut bine,
Astfel încât, când le-am aflat,
Cu mult mai mult, m-am bucurat.
8 Cu toate că scrisoarea mea
V-a întristat, rău – pentru ea –
Să ştiţi că mie nu îmi pare;
Şi chiar dacă, pentru scrisoare,
În urmă, rău mi-ar fi părut,
Căci bine văd că v-a făcut
Ca să ajungeţi întristaţi
(Dar pentru un timp scurt, dragi fraţi),
9 Totuşi, acum sunt bucuros,
Că aţi fost trişti, căci, ne-ndoios,
Tristeţea doar v-a dat putinţă
Să vă-ndreptaţi spre pocăinţă.
Prea bine ştiu, dragii mei fraţi,
Precum că fost-aţi întristaţi,
După cum Dumnezeu a vrut,
Dar pagubă, nu aţi avut,
Din parte-ne. Afle oricare,
10 Că dacă este întristare
După cum Dumnezeu voieşte,
Aceasta-ndată se vădeşte
Că v-a aduce pocăinţă,
Cari va-ndrepta, orice fiinţă,
Spre mântuire şi, de care,
Nimeni, ca să se plângă, n-are.
Tristeţea lumii, înspre moarte –
În schimb – are ca să vă poarte.
11 Căci uite – după cum văd eu –
Tristeţea, de la Dumnezeu,
A scuturat a voastră fire.
Şi ce mai dezvinovăţire!
Ce frământare a trezit!
Ce frică mare v-a lovit!
Şi iată ce dorinţă-aprinsă,
Precum şi-o râvnă neînvinsă!
Şi ce pedeapsă, mai apoi!
În toate, arătat-aţi voi,
Că, în astă privinţă, staţi,
În faţa Domnului, curaţi.
12 Deci, vorbele ce vi le-am zis,
Să ştiţi că eu nu vi le-am scris,
Din pricina acelui care
Făcutu-v-a ocară mare,
Nici pentru cel ce-a suferit
Ocara, căci eu m-am gândit,
Ca să vedeţi că, pentru voi,
O grijă mare, avem noi,
În faţa Domnului, dragi fraţi.
13 De-aceea, fost-am mângâiaţi,
Dar şi mai mult ne-am bucurat,
Atuncea când noi am aflat,
Ce mare a putut să fie,
A fratelui Tit, bucurie,
Al cărui duh s-a răcorit,
Când, printre voi, a fost primit.
14 Şi dacă eu am cutezat,
Încât, puţin, m-am lăudat,
Atunci, în faţa lui, cu voi,
N-am fost dat de ruşine-apoi;
Căci după cum, când am vorbit,
Doar adevărul l-am rostit,
La fel şi-acum, lauda noastră,
Cu voi – cu adunarea voastră –
Faţă de Tit, e-ntemeiată
Şi-i, pe deplin, adevărată.
15 Fratele Tit, pentru voi, are
O dragoste, cu mult mai mare,
Căci ascultare, voi vădiţi
Şi aţi ştiut ca să-l primiţi,
Cu frică şi cu tremur, mare.
16 Mă bucur că, în fiecare,
Mă pot încrede, tot mereu,
În orişice privinţă, eu.”