2
„Doresc să ştiţi bine, apoi,
Ce luptă duc eu, pentru voi –
Pentru cei care vă aflaţi
În Laodiceea, dragi fraţi,
Şi pentru cei ce n-au putut,
Faţa, încă, să-mi fi văzut.
Mă lupt ca-mbărbătaţi să fie,
În inimi – ei – şi să se ţie
Uniţi în dragoste, să poată
S-adune bogăţia toată
A plinătăţii de ştiinţă,
Prin care vor avea putinţă
Ca să cunoască fiecare,
Apoi, această taină mare,
A Dumnezeului de Sus –
Adică, pe Hristos Iisus –
În care fost-au aşezate
Comorile nemăsurate,
De-nţelepciune, de ştiinţă,
Şi orice fel de cunoştinţă.
V-am spus ăst lucru, iubiţi fraţi,
Ca voi să nu fiţi înşelaţi
De cei ce vor veni la voi,
Cu vorbe-amăgitoare-apoi.
Chiar dacă eu – pe al meu drum –
Departe sunt, de voi, acum,
Totuşi – cu duhul – negreşit,
Sunt lângă voi, necontenit,
Privind cu bucurie-apoi,
La rânduiala dintre voi
Şi la tăria de credinţă,
Pe cari, cu mare sârguinţă,
O ţineţi, în Hristos Iisus.
De-aceea, după cum v-am spus,
Cum aţi ştiut ca să-L primiţi
Pe Domnul, trebuie să ştiţi
Ca să umblaţi, mereu, în El
Şi înrădăcinaţi astfel,
Să fiţi voi, în Hristos, zidiţi
Şi prin credinţă, întăriţi,
După învăţătura care
A căpătat-o fiecare,
Sporind în ea apoi, mereu,
Cu mulţumiri, lui Dumnezeu.
Seama luaţi ca nu cumva,
Să vă înşele cineva,
Care, la voi, are să vie,
Vorbind de vreo filosofie,
Sau atacând a voastră fire,
Cu vreo deşartă amăgire,
A datinilor omeneşti,
Sau cu învăţături fireşti,
Pe care, doar la început,
Lumea aceasta le-a avut.
Ele n-aduc nici un folos,
Dacă nu sunt după Hristos,
Pentru că doar în El – trupeşte –
Dumnezeirea locuieşte.
10 Iată că voi aveţi, astfel,
Totul, deplin, numai în El.
El este Capul cel pe care
Orice domnie-n frunte-l are,
Precum şi orice stăpânire
Care se află peste fire.
11 În El, voi toţi, dragii mei fraţi,
Sunteţi dar, împrejur, tăiaţi,
Nu cu tăierea cea firească
Pe care mâna omenească,
O poate face, ne-ndoios,
Ci cu tăria în Hristos,
Cari şade într-o lepădare
De faptele cele pe care,
Doar firea noastră pământească
Şi pofta, pot să le rodească.
12 Aşadar, împrejur tăiaţi
Suntem acum, căci, îngropaţi,
Printr-un botez, am fost, cu El
Şi-apoi, am înviat, la fel –
Tot împreună – prin credinţa,
În Cel care-a avut putinţa,
Să spargă ale morţii porţi
Şi să-L învie, dintre morţi.
13 Pe voi, cei care v-aţi aflat
Morţi, în greşeală şi-n păcat,
În firea pământească-odată –
Cari, împrejur, n-a fost tăiată –
La viaţa veşnică, mereu,
Aţi fost aduşi, de Dumnezeu,
Prin El, după ce v-a iertat
Orice greşeli şi-orice păcat.
14 Căci Dumnezeu a şters, atunci,
Zapisu-acela cu porunci,
Cari împotriva noastră-a stat
Şi-n urmă, ne-a eliberat,
Prin faptul că l-a pironit,
Pe cruce, şi l-a nimicit.
15 Domnii şi stăpâniri, astfel,
Făcute-au fost, de către El –
În faţa lumii – de ocară,
După ce El, întâia oară,
S-a dovedit biruitor,
Prin cruce doar, asupra lor.
16 Deci, nimeni nu-ndrăznească-apoi,
Ca să vă judece, pe voi,
În ce priveşte o mâncare,
O băutură oarecare,
O sărbătoare anumită,
O lună nouă născocită,
Sau cu privire la Sabat,
17 Căci ele-acum s-au arătat,
Drept umbra lucrurilor care,
În viitor doar, vor apare.
18 Deci, nimeni să nu reuşească,
Apoi, cumva, să vă răpească,
Premiul, nepreţuit de mare,
Pentru a voastră alergare,
Făcându-şi numai voia lui,
Printr-o smerenie-a omului
Şi printr-un fel de închinare,
Spre-a îngerilor venerare,
Amestecându-se, astfel,
În nişte lucruri, pe cari el
Nu le-a văzut şi nu le ştie,
Umflat fiind, doar de-o mândrie
Deşartă, care s-a născut
Din gânduri ce au apărut
Prin ce-a putut ca să rodească,
Din firea lui, cea pământească,
19 Făr’ a se ţine de Acel
Cari este Cap, prin care-astfel,
Întregul trup este hrănit
Şi este bine întărit,
Fiind şi bine închegat
Precum şi strâns unit legat,
Prin tot felul de legături
Şi-apoi şi prin încheieturi,
Primindu-şi creşterea, mereu,
Cari dată e, de Dumnezeu.
20 Dacă-mpreună cu Hristos,
Voi aţi murit, neîndoios,
Faţă de ceea ce-a avut,
Învăţături, la început,
Lumea, oare de ce, atunci,
Vă mai supuneţi la porunci –
De parcă mai trăiţi în lume –
Cum sunt acestea, şi anume:
21 „Să nu atingi – cu mâna ta –
Cutare lucru, nu gusta,
Nu-ntinde mâna, ca să iei!”?
22 Aceste lucruri – dragii mei –
Cari sunt sortite la pieire,
Odată cu-a lor folosire –
Având temei, legi, pe măsură,
23 Şi-o omenească-nvăţătură –
Par a avea – se poate spune –
O faţă de înţelepciune.
O închinare au – voită –
Au o smerenie anumită
Şi o asprime, totodată,
Care, faţă de trup, se-arată;
Dar toate-acestea – pot să zic –
Că nu au preţ, că sunt nimic,
Faţă de gâdilarea firii
Ce aparţine omenirii.”