1 Când Nebucadenţar făcea
Doi ani de când împărăţea,
Un vis anume, a avut.
Visul acela a făcut
Să-i fie duhul tulburat,
Iar somnul i l-a alungat.
2 Atuncea, el a poruncit
Să-i cheme-n faţă-i – negreşit –
Pe cei care sunt vrăjitori,
Sau sunt în stele cititori,
Pe toţi cei care se vădeau
Cum că descântece făceau
Şi-a mai chemat, pe lângă ei,
Pe o mulţime de Haldei,
Voind să afle de îndat’,
Ce-nseamnă ceea ce-a visat.
Aşa precum a poruncit,
‘Naintea lui, toţi au venit.
3 După ce toţi s-au adunat,
În acest fel a cuvântat:
„Un vis anume, am avut.
Visul acela a făcut
Să-mi fie duhul tulburat,
Iar somnul mi l-a alungat.
Voiesc – acum – să-mi desluşiţi
Visul şi să mi-l tălmăciţi!”
4 Haldeii, cum îl auziră,
În aramaică-i vorbiră:
„Trăiască-al nostru împărat,
Pe veşnicie! Ce-ai visat,
Robilor tăi tu să le spui
Şi-ndată, tâlcul visului,
Ei au să ţi-l destăinuiască,
Pentru că pot să-l desluşească!”
5 Atuncea, împăratul lor,
Astfel le-a zis Haldeilor:
„Să ştiţi că mi-a scăpat din minte,
Când v-am vorbit mai înainte,
Un lucru important. Voiesc –
Acum – să vi-l împărtăşesc.
Iată-l: dacă nu o să fiţi
În stare, visul, să mi-l ştiţi
Şi dacă nu veţi putea voi
Ca să mi-l tâlcuiţi apoi,
Vă voi preface în bucăţi
Şi-am să dărâm, de prin cetăţi,
Casele voastre, ca să fie
Doar un morman de murdărie.
6 Dar dacă, însă, o să fiţi
În stare, visul, să mi-l ştiţi
Şi dacă veţi putea ca voi
Să mi-l şi tâlcuiţi apoi,
Cu daruri mari vă răsplătesc,
Cu cinste vă învrednicesc.
Să-mi spuneţi dar, ce am visat
Şi-apoi să-mi spuneţi ce-a-nsemnat!”
7 Ei au răspuns, a doua oară:
„Vrem ca-mpăratul – bunăoară –
Să spună ce vis a avut
Şi îi vom face cunoscut,
Îndată, tâlcul cel pe care
Visul ce l-a visat îl are!”
8 Dar împăratu-a cuvântat:
„Acuma văd – cu-adevărat –
Precum că voi vă străduiţi,
Vreme ca să mai dobândiţi,
Căci aţi văzut de mai ‘nainte,
Ce lucru mi-a scăpat din minte.
9 Aflaţi că dacă – de îndat’ –
Nu îmi veţi spune ce-am visat,
Aceeaşi soartă aveţi-apoi,
Pentru că bine văd că voi,
Să vă-nţelegeţi doar voiţi,
Şi-n urmă-n faţa mea veniţi
Doar cu minciuni, ca să puteţi
Câştiga timp şi să vedeţi
Cu ochii voştri fiecare,
Cum e a vremilor schimbare.
De-aceea, vreau ca imediat
Să-mi spuneţi voi, ce am visat,
Pentru că dacă o să-l ştiţi,
Visul, puteţi să-l tălmăciţi!”
10 Haldei-atunci răspuns au dat
Şi ziseră către-mpărat:
„Oameni, precum voieşti, nu sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
Nu este nimeni priceput
Să-ţi spună ceea ce-ai cerut.
De-aceea, nici un împărat –
Oricât a fost de înălţat
Şi-oricât de mare s-a făcut –
Aşa ceva nu a cerut,
De la cei cari sunt vrăjitori
Sau sunt în stele cititori,
Cum n-a cerut nici de la cei
Care se dovedeau Haldei!
11 Lucrul cerut de tine-i greu.
Să ştii dar că numai un zeu
Poate să facă ce-ai cerut
Şi, precum bine e ştiut,
Nu printre muritori sunt ei,
Iar muritorii nu sunt zei!”
12 Când împăratu-a auzit
Cuvintele ce le-au rostit,
De-ndată el s-a mâniat
Iar slugilor, porunci, le-a dat,
Să-i piardă pe-nţelepţii lui
Din ţara Babilonului.
13 Când hotărârea a fost dată,
S-a şi trecut apoi, de-ndată,
Grabnic, la împlinirea ei,
De a-i ucide pe toţi cei
Cari înţelepţi se dovedeau.
Slujbaşii tocmai căutau
Pe Daniel şi pe cei care,
Tovarăşi, Daniel îi are,
Ca să îi piardă, negreşit.
14 Dar Daniel a glăsuit,
Cu minte şi cu judecată,
Când căpetenia-nsărcinată
Cu prinderea-nţelepţilor
Şi-apoi cu omorârea lor,
În a lui faţă a venit,
Ca să îl piardă, negreşit.
Acel care a căpătat
Porunca de la împărat
Să îi omoare, se numea
Drept Arioc şi se vădea
A fi mai marele pe care
Ceata străjerilor îl are.
15 La Arioc, cel ce-i aflat
Drept căpitan la împărat,
A mers, în urmă, Daniel
Şi i-a vorbit în acest fel:
„De ce, al nostru împărat,
Aşa porunci aspre, a dat?”
Iar Arioc i-a şi făcut,
Totul, apoi, de cunoscut.
16 Când Daniel a auzit
Ceea ce i s-a povestit,
S-a dus degrabă la palat,
Ca să îl roage pe-mpărat,
Să îi dea timp, să-l păsuiască
Şi visul să i-l tâlcuiască.
17 Apoi, acasă merse el
Şi a vorbit cu Mişael,
Precum şi cu Hanania
Şi-asemeni cu Azaria.
El le-a istorisit, îndat’,
Toate pe câte le-a aflat
18 Cerându-le la fiecare,
Ca să Îl roage de-ndurare,
Pe Dumnezeul cerului,
Ca taina împăratului
Să le-o descoperă şi-astfel,
Să nu piară nici Daniel
Şi nici cei care-l însoţeau
Şi cari tovarăşi îi erau,
Odată cu-nţelepţii care
Cetatea Babilon îi are.
19 După aceea – negreşit –
Taina i s-a descoperit,
Lui Daniel, care-a avut
O viziune şi-a văzut
Tot ceea ce s-a arătat
În vis, marelui împărat.
Vedenia ce o zărise,
În timpul nopţii o primise.
Atunci L-a binecuvântat
Pe Domnul Cel adevărat,
Pe Dumnezeul cerului,
Precum şi al pământului.
20 Tocmai de-aceea, Daniel
A glăsuit în acest fel:
„Vreau, binecuvântat, mereu,
Să fie al lui Dumnezeu
Sfânt Nume! Vreau, pe veşnicie,
El binecuvântat să fie!
A Lui este puterea toată
Şi-nţelepciunea, totodată.
21 El schimbă vremi şi-asemenea
Şi-mprejurări, după cum vrea.
El îi răstoarnă pe-mpăraţi,
Căci tot de El sunt ridicaţi.
El este-Acela care pune,
În înţelepţi, înţelepciune.
Cei pricepuţi, şi ei – la fel –
Pricepere au de la El!
22 Tot ceea ce este ascuns,
Ce e adânc, de nepătruns,
Şi tot ceea ce este greu,
Doar El descoperă, mereu.
El poate, astfel, a pătrunde
Ceea ce-n beznă se ascunde.
Are-o-nţelegere deplină,
Căci locuieşte în lumină.
23 El este Dumnezeul lor,
Adică al părinţilor
Pe care îi avusem eu.
Pe El, eu Îl slujesc, mereu.
Pe El, îl laud ne-ncetat!
Înţelepciune, El mi-a dat
Şi mi-a făcut de cunoscut
Lucrul pe care l-am cerut.
El ne-a descoperit de-ndat’,
Taina avută de-mpărat!”
24 După aceea, Daniel,
Lui Arioc, îi zise-astfel:
„Nu-i pierde pe-nţelepţi-aflaţi
În Babilon! Să îi cruţaţi!
Du-mă degrabă, la-mpărat
Să-i tâlcuiesc ce a visat!”
Căci Arioc era cel care
Primit-a ordin să-i omoare
Pe înţelepţii adunaţi,
Cari sunt în Babilon aflaţi.
25 Când Arioc l-a auzit
Pe Daniel cum a vorbit,
În mare grabă l-a luat
Şi-apoi s-a dus la împărat.
Se-nfăţişă în faţa lui
Şi-i zise împăratului:
„Află-mpărate că, la noi,
Chiar printre prinşii de război
Care din Iuda au venit,
Un om anume am găsit,
În stare să îţi desluşească
Visul şi să ţi-l tâlcuiască!”
26 Atuncea, Nebucadenţar,
Lui Daniel, zis Beltşaţar,
Îi spuse: „Crezi că izbuteşti,
Visul ca să mi-l tâlcuieşti?
Poţi să îmi spui tu, ce-am visat,
Precum şi ce a însemnat
Visul pe care l-am avut?
Poţi face dar, ce ţi-am cerut?”
27 În urmă, Daniel a zis:
„În ce priveşte al tău vis –
Ceea ce ceri tu, împărate –
E-o taină pe care n-o poate
Pătrunde cel cei vrăjitor
Sau e în stele cititor,
Căci înţelepţii, ce îi are
Măria-ta, nu sunt în stare
Să o pătrundă. E prea greu.
28 Dar e în cer un Dumnezeu,
La care nu-i nimic ascuns
Şi nu-i nimic de nepătruns.
El îţi va face cunoscut
Visul pe care l-ai avut.
De-aceea-ţi zic: Ia seama dar
Şi-ascultă, Nebucadenţar,
Căci Dumnezeu ţi-arată ţie,
Ce fel de vremuri au să vie.
Iată acum, ce ai visat,
În patul tău când te-ai aflat:
29 Ţi-ai măcinat a ta gândire,
Cu gânduri ce sunt cu privire
La vremurile viitoare,
Cari după ăst timp vor apare.
Cel care tainele le ştie,
A vrut să îţi arete ţie,
Ce o să fie-n viitor.
30 Dar dacă eu – biet muritor –
Din a Lui parte dobândesc
Putinţă să îţi tălmăcesc
Lucrul acesta, să ştii bine
Precum că nu se află-n mine
O mult mai multă-nţelepciune,
Decât pot cei vii să adune.
Eu am venit – cum ai cerut –
Ca să îţi fac de cunoscut
Lucrul pe care ţi-l doreşti,
Din inimă, să-l desluşeşti.
31 În visul pe cari l-ai avut,
Un mare chip tu ai văzut.
O strălucire mare-avuse
Chipul, cum nu se mai văzuse.
Figura înfricoşătoare,
În faţa ta sta, în picioare.
32 Din aur doar, era făcut
Capul pe care l-a avut
Chipul acela. Pieptul lui
Şi-apoi braţele chipului,
Doar din argint erau făcute.
Pântecul, coapsele avute,
Cu toate-au fost – de bună seamă –
Făcute numai din aramă,
33 Iar materialul tuturor
Fluierelor picioarelor
Fusese fierul, negreşit.
Către picioare ai privit
Şi cu uimire ai văzut
Că sunt din fier, dar şi din lut.
34 Pe când la el tu ai privit,
O piatră-atunci s-a dezlipit,
Fără să o fi ajutat
Vreo mână. Piatra s-a-ndreptat
Spre chipul pe cari l-ai zărit
Şi cu putere i-a izbit
Picioarele ce s-au făcut
Parte din fier, parte din lut.
Chipul acela a picat
Şi în bucăţi s-a sfărâmat.
35 Atunci, argint, aur, aramă
Şi fier şi lut – de bună seamă –
Ajuns-au toate, dintr-odată,
Precum e pleava vânturată,
În arie, în timp de vară.
Vânturi porniră şi suflară
Peste acel chip prăbuşit,
Încât nimic nu s-a găsit,
În urmă, din chipul acel.
Dar piatra care-a dat în el –
Şi care-apoi l-a sfărâmat –
A tot crescut, neîncetat.
Un munte mare s-a făcut
Şi-ntreg pământul l-a umplut.
36 Acesta-i firul visului
Şi iată tâlcuirea lui:
37 Tu, împărate, eşti aflat
Peste-mpăraţi, drept împărat,
Căci Dumnezeul cerului
Ţi-a dat – în bunătatea Lui –
Putere, slavă, bogăţie,
Precum şi astă-mpărăţie.
38 Stăpân eşti tu, al tuturor
Copiilor oamenilor,
Al fiarelor pământului
Şi-al păsărilor cerului.
Tu eşti dar, chipul luminat
Care din aur e turnat!
39 În urma ta, are să fie –
Curând – o altă-mpărăţie
Care va fi mai ne-nsemnată.
Apoi a treia se arată
Care va fi – de bună seamă –
Făcută numai din aramă
Şi care o să izbutească,
Pământul, să îl stăpânească.
40 După aceasta, o să vie
Şi o a patra-mpărăţie,
Având tăria fierului.
După cum fieru-n calea lui
Sfarmă şi rupe ce-ntâlneşte,
Asemenea se dovedeşte
A fi şi-a patra-mpărăţie
Care va trebui să vie.
41 Picioarele – cum ai văzut –
Şi degetele s-au făcut
Din fier, o parte – negreşit –
Iar altă parte s-a-ntocmit
Din lut. Aşa are să fie
Şi cea de-a patra-mpărăţie,
Căci împărţită va fi ea.
Astfel, în parte, va avea
Tăria fierului, precum
Tu, în vedenia de-acum,
Fierul acela l-ai văzut
Că e amestecat cu lut.
42 Cum sunt şi degetele care
Chipul le are la picioare –
Din fier, o parte s-au făcut,
Iar altă parte e din lut –
La fel şi-a patra-mpărăţie
Ce va veni, are să fie:
În parte se arată tare
Şi-n parte, slabă va apare.
43 Lucrul pe care l-ai văzut –
Deci fier amestecat cu lut –
Înseamnă că-n împărăţie,
Legaţi cu toţii au să fie
Prin legături ce-s omeneşti,
Pe cari poţi să le dobândeşti
Doar prin căsătorie. Ele –
Căsătoriile acele –
Nu îi vor ţine strâns lipiţi
Pe cei ce-s astfel înrudiţi,
Aşa precum nu s-a putut
Să se unească fier şi lut.
44 Însă în vremea cea pe care
Această-mpărăţie-o are –
În vremea-n care-nscăunaţi,
Pe tron, sunt ai ei împăraţi –
Acela care, tot mereu,
E-al cerurilor Dumnezeu
Va ridica o-mpărăţie
Cari veşnică are să fie.
Află că nimeni, peste ea,
A fi stăpân, nu va putea,
Căci nimicite, de ea, sânt
Domniile de pe pământ.
De-aceea, astă-mpărăţie
Va dăinui pe veşnicie.
45 Aceasta-nseamnă piatra care
Desprinsă-i din muntele mare –
Fără a trebui, cumva,
Să o ajute cineva –
Sfărmând argint – cum ai văzut –
Aur, aramă, fier şi lut.
Deci iată, Cel care, mereu,
E marele nost’ Dumnezeu,
Acum, prin al tău vis, a vrut
Ca să îţi facă cunoscut
Ceea ce are ca să fie
În vremile ce au să vie.
Visul pe care l-ai visat,
Află că e adevărat
Şi-n urmă, tâlcuirea lui
Este asemeni visului,
Căci după cum se va vedea,
Temeinică este şi ea.”
46 Când împăratu-a auzit
Lucrul acest, s-a prăbuşit
Jos, la pământ, şi s-a-nchinat
Lui Daniel. Porunci a dat
Să se aducă jertfe care
Se vădeau jertfe de mâncare.
Jertfele-acelea rânduite
Sunt de miresme însoţite.
47 În urmă, către Daniel,
El glăsuit-a în ăst fel:
„Cu-adevărat, văzut-am eu
Cum că al vostru Dumnezeu
E Domnul dumnezeilor
Şi Domnul împăraţilor,
Căci El doar ţi-a descoperit
Taina de care mi-ai vorbit!”
48 Apoi, ajunse Daniel
Ca înălţat să fie el,
De către al său împărat,
Căci multe bogăţii i-a dat.
A dat, în stăpânirea lui,
Ţinutul Babilonului.
L-a aşezat drept cel mai mare
Peste-nţelepţii cei pe care
Îi are-mpărăţia lui
Şi ţara Babilonului.
49 După aceea, l-a rugat
Chiar Daniel, pe împărat,
Să lase trebile pe care
Ţinutul Babilon le are,
Pe mâini şi-n grija celor trei
Care prieteni îi sunt ei.
Primul, Şadrac, este chemat.
El, de Meşac, este urmat,
Iar cel de-al treilea, negreşit,
Drept Abed-Nego, e numit.
Doar Daniel a mai rămas
Lângă-mpărat, în acel ceas,
Pentru că fost-a locul lui,
La curtea împăratului.