1 Cum Nebucadenţar a vrut,
Un chip de aur s-a făcut.
De şase coţi era-n lăţime
Şi de şaizeci în înălţime.
În valea care s-a chemat
Dura, chipul s-a înălţat.
Ţinutul Babilonului
Fusese loc al chipului,
Căci se afla-n al său hotar.
2 În urmă, Nebucadenţar,
La slujitori, le-a poruncit
Ca să-i adune, negreşit,
Pe cei cari sunt îngrijitori,
Cârmuitori sau dregători;
Ia mai chemat şi pe cei cari
Erau judecători mai mari;
Legiuitori au fost chemaţi,
Cu cei ce fost-au aşezaţi
Judecători peste popor;
Se mai aflau, alături lor,
Şi căpitanii de ţinut
Şi cei cari ranguri au avut,
De vistiernici. Astfel, ei –
Adică oamenii acei –
Chemaţi fuseseră-aşadar,
De către Nebucadenţar,
Ca să privească – negreşit –
Cum chipul său va fi sfinţit.
3 Toţi cei ce sunt îngrijitori,
Cârmuitori sau dregători,
Precum şi toţi aceia cari
Erau judecători mai mari,
Cu cei ce-au fost legiuitori
Şi cu ceilalţi judecători,
Cu căpitanii de ţinut
Şi cu cei cari rang au avut
De vistiernici, au venit
Să vadă cum va fi sfinţit
Chipul ce fost-a înălţat
De către marele-mpărat.
4 Un crainic fost-a rânduit,
Care în ăst fel a vorbit –
Tare – în faţa tuturor:
„Ascultaţi dar, neamurilor!
Popoarelor, mă ascultaţi,
Şi voi toţi care adunaţi,
Acum, în acest loc, sunteţi
Şi limbi deosebite-aveţi!
Iată, în ceea ce priveşte
Chipul, ce vi se porunceşte:
5 Atunci când auzi-veţi voi
Al trâmbiţelor glas şi-apoi
Şi sunetul cavalului,
Precum şi al cimpoiului,
Glasul de sunet de ghitare
Sau cel ce alăuta-l are,
Glasul pe care o să-l dea
Psaltirea ori de-asemenea
Semnalele ce vor fi date
De instrumentele-adunate
În acest loc, să v-aruncaţi
Jos, la pământ, să vă-nchinaţi
În faţa chipului acel!
Din aur este făcut el
Şi-n acest loc fost-a-nălţat
De către al nost’ împărat!
6 Oricine-i omu-acela care
Nu-i va aduce închinare
Chipului ce s-a înălţat,
În flăcări fi-va aruncat,
În mijlocul unui cuptor!”
7 De-aceea, orice muritor,
Atuncea când a auzit
Că instrumentele-au pornit
Să dea, pe limba lor, semnal –
Cu glas de trâmbiţi, de caval
Sau de cimpoi ori de ghitare,
Cu glas ce alăuta-l are
Şi sunetul de-asemenea
Pe cari psaltirea o să-l dea –
Jos, la pământ, s-a aruncat,
De-ndată, şi s-a închinat
În faţa chipului acel.
Din aur era făcut el
Şi înălţat fost-a-n hotar,
De către Nebucadenţar.
8 Cu-acest prilej, nişte Haldei,
Având gând rău pentru Iudei,
Să îi pârască au cătat –
Atunci – în faţă la-mpărat.
9 ‘Naintea lui merseră dar
Şi către Nebucadenţar
Au zis astfel: „Să ne trăieşti
În veci şi să împărăţeşti!
10 Noi ştim, mărite împărat,
Cum că poruncă tu ai dat
Că dacă auzi-vom noi
Al trâmbiţelor glas şi-apoi
Şi sunetul cavalului,
Precum şi al cimpoiului,
Glasul de sunet de ghitare
Sau cel ce alăuta-l are,
Glasul pe care o să-l dea
Psaltirea ori de-asemenea
Semnalele ce vor fi date
De instrumentele-adunate
În acest loc, să ne-aruncăm
Jos, la pământ, să ne-nchinăm
În faţa chipului ‘nălţat
Care din aur e turnat.
11 De-asemenea, bine ştim noi,
Că ai mai poruncit apoi,
Ca oricine-i omul cel care
Nu-i va aduce închinare
Chipului ce s-a înălţat,
În flăcări fi-va aruncat,
În mijlocul unui cuptor.
12 Dar iată, în al tău popor,
Se află-acum nişte Iudei.
Să ştii că-n ale lor mâini, ei
Au trebile ţinutului
Ce este-al Babilonului,
Pe cari în grija lor le-ai dat.
Aceştia nu s-au închinat –
Aşa după cum am văzut –
Chipului care l-ai făcut!
Nu slujesc oamenii acei
La cei care-ţi sunt dumnezei.
Primul, Şadrac, este chemat.
El este, de Meşac, urmat,
Iar cel de-al treilea s-a vădit
Că Abed-Nego, s-a numit.
13 Când Nebucadenţar aflase
Lucrul acest, se mâniase
Şi-n urmă-apoi, plin de urgie,
A poruncit ca să îi fie
Aduşi în faţă, de îndat’,
Cel ce era Şadrac chemat,
Meşac, precum şi-acela care
Drept Abed-Nego, nume, are.
Îndată, slujitorii lui,
În faţa împăratului,
Înfăţişară pe cei trei,
14 Iar Nebucadenţar, la ei,
Plin de mânie a privit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Şadrac, Meşac şi tu, cel care
Eşti Abed-Nego, spuneţi, oare,
Voi înadins aţi încălcat
Poruncile ce vi le-am dat
Şi nu vreţi să slujiţi la cei
Care-mi sunt mie dumnezei?
De ce, voi nu v-aţi închinat
Chipului ce l-am înălţat?
15 Acum fiţi gata, pregătiţi,
Şi-n clipa-n care auziţi
Al instrumentelor semnal,
Glasul de trâmbiţi, de caval
Sau de cimpoi ori de ghitare,
Ori cel ce alăuta-l are
Şi sunetul ce va avea
Psaltirea-n urmă să îl dea,
Jos, la pământ, să v-aruncaţi
Şi-ndată să vă închinaţi
Chipului care l-aţi văzut,
Că eu din aur l-am făcut.
Dacă n-o să vă închinaţi,
În flăcări fi-veţi aruncaţi,
În mijlocul cuptorului!”
16 Îndată, împăratului,
Cel cari Şadrac era chemat,
Fiind şi de Meşac urmat,
Precum şi de acela care
Drept Abed-Nego, nume, are,
Aceste vorbe i le-au spus:
„Iată, la cele de mai sus,
Nevoie de-aţi răspunde-apoi,
Să ştii dar că nu avem noi.
17 Cel ce-i al nostru Dumnezeu –
Căruia Îi slujim mereu –
Ne poate scoate din cuptor,
Din mijlocul flăcărilor,
Iar din a ta mână, pe noi,
Tot El o să ne scoată-apoi.
18 Chiar dacă din cuptoru-aprins
Nu ne va scoate, înadins,
Noi tot nu-i vom sluji pe cei
Care-ţi sunt ţie dumnezei,
Şi nici n-aducem închinare
În faţa chipului pe care
L-ai înălţat şi am văzut
Că tu, din aur, l-ai făcut!”
19 Atunci când Nebucadenţar
I-a auzit, s-a umplut iar
De-o grea mânie. S-a schimbat
La faţă şi s-a încruntat
Când spre Şadrac el a privit
Spre cel care-i Meşac numit
Şi-asemenea către cel care
Drept Abed-Nego, nume are.
Apoi, cuvântul a luat
Şi-a poruncit ca, imediat,
Cuptorul să se pregătească:
De şapte ori să se-ncălzească
Mai mult, decât de obicei,
Ca să îi ardă pe cei trei.
20 Ordin a dat, la slujitori,
Ca pe cei trei ne-ascultători
Să-i lege fedeleş, pe loc,
Şi-apoi să îi arunce-n foc.
Slujbaşi-ndată i-au luat
Pe cel care-i Şadrac chemat,
Pe cel care-i Meşac numit
Şi pe-Abed-Nego, negreşit.
21 Oamenii fost-au dezbrăcaţi
De straie, iar apoi legaţi,
Strâns, cu cămăşile pe care
Le avusese fiecare
Şi cu izmene, cu mantale
Şi-n urmă şi cu alte ţoale.
După ce-au fost astfel legaţi,
În flăcări fost-au aruncaţi.
22 Porunca dată de-mpărat,
Aspră a fi s-a arătat
Şi de aceea, încălzit
Mai mult decât obişnuit,
Fusese-atunci acel cuptor,
Iar ceata slujitorilor
Care, în foc, i-au aruncat
Pe cel care-i Şadrac chemat,
Pe cel care-i Meşac numit
Şi pe-Abed-Nego, au pierit
Pradă căzând flăcărilor
Care ţâşniră din cuptor.
23 Însă cel care s-a chemat
Şadrac şi-i de Meşac urmat,
Cu Abed-Nego – negreşit –
Nimica nu au suferit,
Ci au căzut în foc, legaţi,
Şi au rămas nevătămaţi.
24 Văzând toate acestea dar,
Teama, pe Nebucadenţar,
În stăpânire l-a luat.
Iute-n picioare s-a sculat
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Dar oare, noi n-am azvârlit
Numai trei oameni, în cuptor,
În mijlocul flăcărilor?”
Slujbaşii zis-au: „Negreşit,
În foc, trei oameni am zvârlit!”
25 Din nou, cuvântul a luat
Şi spuse marele-mpărat:
„Ei bine, văd în acel loc,
Că patru oameni sunt în foc.
Mergeţi şi voi şi vă uitaţi!
Sunt slobozi şi nevătămaţi!
Al patrulea, precum văd eu,
Pare un fiu de dumnezeu!”
26 În urmă, Nebucadenţar
Pân’ la cuptor se duse iar,
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Şadrac, Meşac şi – negreşit –
Tu, Abed-Nego, hai, ieşiţi
Grabnic afară, căci slujiţi
Aceluia care, mereu,
E Prea Înaltul Dumnezeu!”
27 Cei care fost-au dregători,
Îngrijitori, cârmuitori,
Precum şi sfetnicii pe care –
În slujbă – împăratu-i are
S-au strâns cu toţi şi au văzut
Minunea ce s-a petrecut,
Căci flăcările din cuptor
N-aveau putere-asupra lor;
Iar cei trei nici nu şi-au pârlit
Părul şi nici n-au mirosit
A fum, căci focul nu putea,
Pe ale lor haine, să stea.
28 Atuncea, Nebucadenţar,
Luând cuvântul, zise iar:
„Să fie binecuvântat
Cel ce e Domn cu-adevărat,
Acela care e, mereu,
Adevăratul Dumnezeu
Cari, de Şadrac, este slujit
Şi de Meşac şi – negreşit –
Slujit e şi de-acela care,
Drept Abed-Nego, nume, are!
Şi binecuvântat, mereu,
Să fie al lor Dumnezeu
Cari Şi-a trimis îngerul Său,
Ca să-i păzească de-orice rău,
Pe cei trei ce se dovedesc
Precum că Lui, doar, Îi slujesc,
Căci după cum noi am văzut,
Numai în El s-au încrezut!
Iată că îngeru-a venit
Şi pe cei trei i-a izbăvit,
Căci mai de grabă au călcat
Porunca dată de-mpărat
Şi nu s-au închinat la cei
Care nu le sunt dumnezei.
Mai bine, trupurile lor,
Pradă le-au dat flăcărilor,
Dar nu s-au închinat la cei
Care nu le sunt dumnezei.
Ei se închină, tot mereu,
Numai la al lor Dumnezeu!
29 Iată acum, ce porunci vreau,
Pentru al meu popor, să dau:
Toţi oamenii care-au să fie
În a mea-ntinsă-mpărăţie –
Indiferent de limba lor,
De al lor neam sau de popor –
Dacă vor cuteza, cumva,
De rău de a grăi ceva
De Dumnezeul Cel pe care
Şadrac, cu Abed-Nego-L are
Şi cu Meşac, voiesc să ştie
Că vor simţi a mea mânie.
Nu vor scăpa nepedepsiţi
Oameni-acei nesocotiţi,
Ci fiţi cu toţi încredinţaţi
Că în bucăţi vor fi tăiaţi,
Iar a lor casă, de îndată,
Are să fie dărâmată,
Căci nu-i alt Domn să izbutească,
Asemeni Lui, să izbăvească.”
30 Şadrac, Meşac şi a urmat
Şi Abed-nego – de îndat’ –
O mare cinste-au dobândit
De la-mpărat şi – negreşit –
De-aceeaşi cinste, ne-ncetat,
În Babilon s-au bucurat.