1 „Iată, eu – Nebucadenţar –
Am hotărât ca să scriu iar,
La toţi cei care au să fie
Pe-ntinsa mea împărăţie,
Indiferent de limba lor,
De al lor neam sau de popor:
Din parte-mi, celor ce ascultă
A mea scrisoare, pace multă!
2 Acum, cu cale am găsit
Că este timpul potrivit
Ca să vă fac de cunoscut
Minunile ce le-a făcut,
În faţa mea, Cel cari, mereu,
E Prea Înaltul Dumnezeu.
3 Mari sunt minunile văzute
Şi semnele de El făcute!
Apoi, a Lui împărăţie
Are să ţină pe vecie,
Iar stăpânirea-I se vădeşte,
Din neam în neam, că dăinuieşte!
4 Eu – Nebucadenţar – trăiam
În linişte şi mă aflam
La casa mea, în patul meu
Şi fericit mă aflam eu.
5 Un vis, atuncea, am visat
Şi tare m-am înspăimântat.
De gânduri fost-am urmărit
Şi de vedenii hăituit
Îmi era duhul. Ce-am văzut –
În vis – de groază m-a umplut.
6 Apoi în zori, cum m-am trezit,
Să mi se-aducă-am poruncit,
Toţi înţelepţii cei pe care
Ţinutul Babilon îi are,
Ca visul să mi-l tălmăcească.
7 Au început ca să sosească,
Îndată, marii vrăjitori,
Mai mulţi Haldei şi ghicitori,
Precum şi cei ce se vădesc
Că-n stelele din cer citesc.
Visul, atunci, le-am povestit,
Dar ei nu mi l-au tâlcuit.
8 Apoi, un om s-a-nfăţişat
Cari, Daniel, era chemat –
Sau Beltşaţar, cum i-am zis eu,
După cel ce-mi e dumnezeu.
Eu am văzut că omu-acel
Un duh anume-avea în el.
Erau un duh, precum vădeau
Doar dumnezeii sfinţi că au.
I-am povestit ce am visat
Şi-apoi astfel am cuvântat:
9 „Voiesc a-ţi spune ceva iar,
Anume, ţie, Beltşaţar,
Căci tu eşti căpetenia care
Ceata de vrăjitori o are.
În tine – precum am văzut –
Este un duh ce e ştiut
Că-l stăpânesc numai acei
Cari se vădesc sfinţi dumnezei.
Nu-i nici o taină ce-ar putea
Fi, pentru tine, mult prea grea.
Iată dar, ce am eu de zis:
Vedeniile-avute-n vis,
Să mi le tâlcuieşti de-ndat’.
10 În patul meu, când m-am aflat,
Un copac mare am văzut,
În mijloc de pământ crescut.
Acel copac ce l-am zărit,
Foarte înalt s-a dovedit.
11 El a crescut, fără-ncetare,
Şi s-a făcut puternic, mare.
Atât de mult s-a tot întins,
Până când cerul l-a atins.
Văzut fusese vârful lui,
Din capătul pământului.
12 Frunza-i era foarte frumoasă,
Iar în coroana-i rămuroasă,
Era un rod îmbelşugat.
Hrană, în el, toţi au aflat.
Fiarele câmpului veneau
Şi-n umbra lui se-adăposteau,
Iar păsările cerului
Îşi făceau cuib în frunza lui.
Orice făptură vie – iată –
Găsea în el, hrană bogată.
13 În patul meu, când am şezut,
Eu în vedenie-am văzut
Că un străjer sfânt a venit,
Din ceruri, şi-astfel a vorbit:
14 „Tăiaţi copacul cel frumos!
Roada, i-o risipiţi, pe jos!
Frunzişul lui să-l scuturaţi
Şi ramurile să-i tăiaţi,
Iar păsările cerului
Şi fiarele pământului
Care în preajmă-i s-au aflat,
Îndepărtaţi-le de-ndat’!
15 Lăsaţi trunchiul copacului,
Precum şi rădăcina lui!
Lăsaţi-le aşa cum sânt,
Ca să rămână la pământ!
Cu lanţ de fier şi de aramă,
Legaţi-l ca – de bună seamă –
Să zacă-n iarba câmpului,
Udat de roua cerului!
Locul în care va şedea,
Să îl împartă, va avea,
Cu toate fiarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
16 Inima lui – inimă care
Este de om – atuncea are
A se preface, stând afară,
Pe câmp, în inimă de fiară
Şi şapte vremi, în acest fel,
Apoi, vor trece peste el.
17 Această hotărâre dată
Asupra lui, a fost luată
Acum, în sfatul străjilor,
Căci înaintea sfinţilor,
La cale a fost pusă ea,
Pentru că-n acest fel se vrea
Să ştie cei vii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Căci Cel Prea-Nalt Se dovedeşte –
Neîncetat – că stăpâneşte
Asupra-mpărăţiilor
Ce sunt ale oamenilor
Şi că necontenit va face,
Cu ele, după cum Îi place,
Punând în fruntea lor să stea
Pe-acela pe care îl vrea,
Căci îl înalţă, ne-ndoios,
Pe omul cel de mai de jos!”
18 Acesta-i visul, aşadar,
Pe cari eu – Nebucadenţar,
Cel ce sunt pus drept împărat –
Visatu-l-am, în al meu pat.
Acuma Beltşaţar, pe tine,
Eu te-am chemat, aici, la mine,
Ca visul să mi-l desluşeşti
Şi al lui tâlc să mi-l vesteşti.
Toţi înţelepţii cei pe care
Marea-mi împărăţie-i are,
Neputincioşi s-au dovedit,
Căci ei nu mi l-au tâlcuit.
Tu însă poţi – cum văd prea bine –
Pentru că numai tu, în tine,
Ai duhul pe cari îl vădeau
Doar dumnezeii sfinţi că-l au.”
19 Atuncea, Daniel – numit
Şi Beltşaţar – a stat uimit
O clipă, şi s-a arătat
Că-n gânduri este tulburat.
În urmă, Nebucadenţar
Îi zise astfel: „Beltşaţar,
Să nu te tulbure ce-am zis
Şi nici tâlcul din al meu vis!”
După aceea, Beltşaţar
I-a spus lui Nebucadenţar:
„Vai, împărate, domnul meu,
Visul acesta, îl vreau eu
Pentru cei care se vădesc
Vrăjmaşi ai tăi! Apoi doresc
Ca tâlcuirea lui să fie
A celor ce-ţi sunt duşmani ţie!
20 Copacul care l-ai văzut
Că s-a-nălţat şi a crescut,
Necontenit, încât se-ntinse
Şi cu-al său vârf ceru-l atinse,
Văzându-se-nălţimea lui
Din capătul pământului;
21 Copacu-acela rămuros,
Cu un frunziş foarte frumos;
Copacu-n cari era aflată,
Mereu, o hrană-mbelşugată,
În umbra căruia veneau
Fiarele şi se-adăposteau,
Iar păsările cerului
Îşi făceau cuib în frunza lui;
22 Copacu-acela, să ştii bine
Că te închipuie pe tine.
Tu eşti cel cari, neîncetat,
Ai tot crescut şi te-ai ‘nălţat.
Atât de mult tu te-ai întins,
Încât şi cerul l-ai atins
Şi-n a ta stăpânire sânt
Şi marginile de pământ.
23 Tu, împărate, l-ai zărit
Pe un străjer care-a venit
De sus, din ceruri, şi-a strigat:
„Tăiaţi copacul, de îndat’!
Jos, la pământ, să îl trântiţi –
Degrabă – şi să-l nimiciţi!
Lăsaţi trunchiul copacului,
Precum şi rădăcina lui,
Ca să rămână-aşa cum sânt!
Lăsaţi-le dar, în pământ!
Lanţuri de fier şi de aramă,
Puneţi pe trunchi – de bună seamă –
Şi-n iarba câmpului, legat,
De rouă să fie udat!
Locul în care va şedea,
Să îl împartă, va avea,
Cu toate fiarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Căci şapte vremi, în acest fel,
Au să se scurgă peste el.”
24 Iată acum, ce-a însemnat
Visul pe care l-ai visat
Iată ceea ce – negreşit –
Cel Prea Înalt a pregătit
Şi-n scurtă vreme, se vădeşte,
Asupră-ţi, că se împlineşte.
25 De-aceea, trebuie să ştii
Că izgonit tu ai să fii,
Din mijlocul oamenilor.
Vei sta alături fiarelor,
Iar hrana ta are să fie
Doar iarba verde, din câmpie,
Căci îţi vor da iarbă apoi,
Aşa precum se dă la boi.
De roua cerului, udat
Ai să fii tu, neîncetat,
Şi şapte vremi – ia seama bine –
Au să se scurgă peste tine,
Până când tu vei fi putut
Ajunge să fi priceput
Că Cel Prea-Nalt Se dovedeşte
A fi cel care stăpâneşte
Asupra-mpărăţiilor
Ce sunt ale oamenilor
Şi că necontenit va face,
Cu ele, după cum Îi place,
Punând, în fruntea lor, să stea,
Pe-acela pe care îl vrea.
26 Poruncile ce au fost date,
În pace de a fi lăsate
Atât trunchiul copacului
Precum şi rădăcina lui,
Înseamnă că iar o să-ţi fie
Dată a ta împărăţie,
Atuncea când vei fi în stare
Să-L recunoşti pe-Acela care
Se află-naltul cerului,
Precum şi stăpânirea Lui.
27 De-aceea iată, domnul meu,
Sfatul pe care ţi-l dau eu:
Capăt să pui păcatelor,
Precum şi făr’delegilor
Pe care tu le săvârşeşti!
Neprihănit doar, să trăieşti!
Ai milă de nenorociţi,
De cei care sunt asupriţi
Şi poate ai să reuşeşti
Ca fericirea să-ţi lungeşti!”
28 Aceste lucruri au venit
Degrabă, şi s-au împlinit
Lovind în Nebucadenţar,
Precum spusese Beltşaţar.
29 Lunile prinseră a trece
Şi-abia s-au scurs douăsprezece,
Când împăratul s-a urcat
Pe-acoperiş, de s-a plimbat.
În centrul Babilonului,
Se înălţa palatul lui.
30 Pe-acoperiş el s-a suit
Şi-n acest fel a glăsuit:
„Dar Babilonu-acesta, oare,
Nu e cetatea cea mai mare?
Nu-i locul ce mi l-am dorit,
Pe care mi l-a construit
Puterea mea şi bogăţia,
Ca să-mi slăvească măreţia?”
31 Nici n-a sfârşit el de vorbit,
Când, din înalt, s-a auzit
Un glas puternic, răspicat,
Cari în ăst fel a cuvântat:
„Află-mpărate că, de-ndată,
Împărăţia ţi-e luată!
32 De-aceea, iată, te vestesc
Că am ca să te izgonesc
Din mijlocul oamenilor!
Vei sta alături fiarelor,
Iar hrana ta are să fie
Doar iarba verde din câmpie,
Căci îţi vor da iarbă apoi,
Aşa precum se dă la boi
Şi şapte vremi – ia seama bine –
Au să se scurgă peste tine,
Până când tu vei fi putut
Ajunge să fi priceput
Căci Cel Prea-Nalt se dovedeşte
A fi Cel care stăpâneşte
Asupra-mpărăţiilor
Ce sunt ale oamenilor,
Punând, în fruntea lor, să stea,
Pe-acela pe care îl vrea!”
33 Atunci, în clipa ‘ceea chiar,
Văzut-a Nebucadenţar
Precum că fost-a împlinit
Cuvântul ce i s-a vestit.
Ajuns-a izgonit să fie
Din marea lui împărăţie,
Din mijlocul oamenilor.
Trăind alături fiarelor,
Doar iarbă a mâncat apoi,
Aşa precum se dă la boi.
Udat ajuns-a trupul lui,
Numai de roua cerului.
În urmă, părul i-a crescut
Atât de mult, că s-a făcut
Asemeni penelor pe care,
Pe trup doar vulturul le are.
Şi unghiile i-au crescut
Şi-atât de mari i s-au făcut,
Fiind asemeni ghearelor
Neamului zburătoarelor.”
34 După ce vremea sorocită
Ajunse de a fi-mplinită,
Eu – Nebucadenţar – de-ndat’,
Ochii spre cer mi-am ridicat
Şi-n clipa ‘ceea am simţit
Că minţile mi-au revenit.
Pe Cel Prea-Nalt L-am lăudat
Şi-apoi L-am binecuvântat
Pe-Acela care Se vădeşte
Că-n vecii vecilor trăieşte.
El este cel cari peste fire
Are întreaga stăpânire,
Căci doar a lui împărăţie,
Din neam în neam, are să ţie.
35 Toţi oamenii pământului
Nimic sunt înaintea Lui.
El este Cel ce poate face,
Mereu, doar după cum Îi place,
Cu toată oastea cerului
Şi oamenii pământului.
Nimeni nu poate să se ţie
În contră la a Lui mânie,
Pentru că – iată – nimeni nu-i,
Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.
36 În vremea ‘ceea, mi-a venit
Mintea-napoi şi-am dobândit,
Din nou, a mea împărăţie,
Cu slava şi-a mea măreţie.
Sfetnicii mei – aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari –
Veniră de m-au căutat
Şi am fost pus, iar, împărat.
După aceea, am văzut,
Puterea mea, cum a crescut.
37 Acum Eu – Nebucadenţar –
Slavă Îi dau şi-L laud iar,
Pe Împăratul cerului,
Căci toate lucrurile Lui
Adevărate sunt, mereu.
Căile Lui, văzut-am eu
Că drepte sunt, necontenit.
Putere, El a dovedit,
Pentru că să-l smerească ştie,
Pe cel ce umblă cu mândrie!”