1 Cel care fost-a împărat –
Şi Belşaţar era chemat –
Dete-un ospăţ la toţi cei cari
Erau slujbaşii săi mai mari.
Slujbaşi-aceştia se vădeau
O mie-n număr că erau.
Vin, la ospăţ, ei au avut,
Iar împăratul a băut,
În faţa lor, din vinu-acel.
2 De cheful vinului prins, el –
Slujbaşilor – porunci le-a dat,
Ca să-i aducă de îndat’,
Vasele cele minunate –
Din aur şi argint lucrate –
Ce le răpise tatăl lui,
Tocmai din Templul Domnului,
Pentru că Nebucadenţar
Tată-i era lui Belşaţar.
Templul acesta, precum ştim,
Fusese la Ierusalim.
A cerut vasele acela,
Cu gândul ca să bea din ele
El, precum şi aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari,
Cu soaţele-mpăratului
Şi ţiitoare de-ale lui.
3 Ai săi slujbaşi grabnic s-au dus,
Şi-apoi în faţă i-au adus
Vasele cele minunate,
Din aur, ce au fost luate
Chiar de la Templul Domnului,
Când jefuit-au Casa Lui –
A Celui care e, mereu,
Adevăratul Dumnezeu.
Templul acela, precum ştim,
Fusese la Ierusalim.
Luară vasele acele
Şi-n urmă, au băut din ele
Şi împăratul şi cei cari
Erau slujbaşii săi cei mari,
Cu soaţele-mpăratului
Şi ţiitoare de-ale lui.
4 Au băut vin şi-au lăudat
Idolii care s-au turnat
Din aur, fier, argint şi-aramă.
Au lăudat – de bună seamă –
Şi dumnezei-nchipuiţi,
În piatră sau în lemn, ciopliţi.
5 În acea clipă, au văzut
O mână cum a apărut,
‘Naintea sfeşnicului. Ea –
Pe tencuiala ce-o avea
Zidul care a străjuit
Acel palat – a scrijelit
Nişte cuvinte, de îndat’.
Lucrul acest l-a observat
Şi împăratul, căci zărise
Mâna aceea care scrise
Ceva, atunci, pe tencuială.
6 A-ngălbenit – fără-ndoială –
De spaimă, marele-mpărat,
Iar gândul i s-a tulburat.
Spaima aceea a făcut, pe loc,
De i s-a desfăcut
Strânsoarea-ncheieturilor
Ce sunt ale şoldurilor
Şi-unul de altul, negreşit,
Genunchi-atunci i s-au izbit.
7 În gura mare, a strigat,
În urmă, marele-mpărat,
Să vină ai săi vrăjitori,
Cu cei care sunt cititori
În stele, precum şi cu cei
Ce se vădeau a fi Haldei.
Când toţi în faţă-i au venit,
În acest fel el le-a vorbit:
„Cel care poate să citească
Scrisul şi să mi-l tălmăcească,
Are să fie îmbrăcat
În purpură şi-i va fi dat
Un lănţişor de aur care,
La gât, ca să îl poarte, are.
La cârmă, în împărăţie,
Al treilea el are să fie.”
8 Toţi înţelepţii cei pe care
Ţinutul Babilon îi are,
Au încercat ca să citească
Scrisoarea şi s-o tălmăcească,
Dar orişicât s-au străduit,
Nici unul nu a izbutit.
9 Din pricina aceasta, iar
Se-nspăimântase Belşaţar.
Groaza care l-a stăpânit,
La faţă l-a îngălbenit.
Ai săi, văzându-l, au rămas
Încremeniţi şi fără glas.
10 Împărăteasa auzise
Cuvintele ce le rostise
Chiar împăratul şi cei cari
Erau în slujba lui mai mari.
Îndată, ea s-a-nfăţişat
‘Naintea lor şi-a cuvântat:
„Măria-ta, să ne trăieşti
Veşnic şi să împărăţeşti!
Nu trebuie a fi mâhnit
Şi nici de gânduri, răvăşit.
Faţa să nu-ţi îngălbenească!
Spaima să nu te cotropească!
11 Măria-ta, precum se ştie,
Este-n a ta împărăţie,
Un om. Află că omu-acel,
Un duh anume are-n el,
Un duh pe care îl vădeau
Doar dumnezeii sfinţi că-l au.
Pe vremea-n care-a-mpărăţit
Al tău părinte, s-au găsit
Pricepere, lumini – la fel –
Şi-nţelepciune-n omu-acel,
Ce se vădea dumnezeiască,
Peste puterea omenească.
Află-mpărate Belşaţar,
Că tocmai Nebucadenţar,
În clipa-n care a văzut
Cât este el de priceput,
L-a pus, mai mare, peste cei
Care se dovedeau Haldei,
Peste cei cari sunt vrăjitori
Sau sunt în stele cititori,
Şi peste cei care, din fire,
Pricepere au, la ghicire.
12 Să ştii dar că omul acel –
Care se cheamă Daniel
Şi căruia, drept Beltşaţar,
Îi zise Nebucadenţar –
Ajuns-a a fi pus mai mare,
Pentru priceperea ce-o are,
Pentru acel duh ‘nalt vădit
A fi în el şi, negreşit,
Pentru putinţa ce o are
De-a lămuri orice-ntrebare,
De a da tâlcul viselor,
Precum şi al lucrurilor
Ce se arată încâlcite
Şi nu pot a fi desluşite.
Cheamă-l – acum – pe Daniel,
Căci o să-ţi tâlcuiască el
Cuvintele care s-au scris!
Fă dar, aşa precum ţi-am zis!”
13 Îndată, slugile-au plecat
Să îl aducă la palat,
Pe Daniel. Când l-au găsit,
La împărat au revenit,
Care a cuvântat astfel:
„Aşadar, tu eşti Daniel?
Tu eşti – aşa precum ştim noi –
Unul din prinşii de război,
Luat din Iuda, de-al meu tată?
14 Aflat-am despre tine – iată –
Că ai un duh, precum vădeau
Doar dumnezeii sfinţi că au.
Pricepere ai căpătat;
Lumini, în tine-ai adunat
Şi-o-nţelepciune dovedită
Că este nemaipomenită.
15 Adus-au înaintea mea,
Pe înţelepţi şi-asemenea
Pe cei care sunt vrăjitori
Sau sunt în stele cititori,
Ca scrierea să mi-o citească
Şi-n urmă să mi-o tâlcuiască.
Oameni-aceştia n-au putut
Să împlinească ce-am cerut.
16 Dar ştiu că tu te dovedeşti
În stare ca să tâlcuieşti
Toate-ntrebările acela
Ce se arată a fi grele.
Acum, scrisul să mi-l citeşti
Şi-n urmă să mi-l tălmăceşti.
De vei putea, vei fi-mbrăcat
În purpură şi-ţi va fi dat
Un lănţişor, nemaivăzut,
Care din aur e făcut,
Ca să îl porţi la gât. Să ştii
Că tu, al treilea, ai să fii
Pus, în a mea împărăţie.
Iată ce cinste îţi dau ţie.”
17 Dar Daniel, către-mpărat,
În acest fel a cuvântat:
„Aceste daruri, le păstrează
Şi altora le-ncredinţează!
Totuşi, scrisul eu ţi-l citesc
Şi-apoi am să ţi-l tălmăcesc.
18 Cel Prea Înalt care, mereu,
E-adevăratul Dumnezeu,
Lui Nebucadenţar – cel care
Îţi este tată – slavă mare
I-a dăruit. I-a dat tărie,
I-a dat această-mpărăţie
Şi-o strălucire minunată.
19 Mărimea care i-a fost dată
Făcutu-l-a – cum ai văzut –
În toată lumea, cunoscut.
Popoarele neamurilor –
Indiferent de limba lor –
De-a lui putere, se temeau
Şi înainte-i tremurau,
Căci împăratul a putut
Să facă după cum a vrut,
Pentru că viaţa omului
Era-n mâna-mpăratului.
Putea ucide sau putea,
Cruţare vieţii să îi dea.
Putea să-nalţe pe acel
Pe care îl ales el,
Sau să coboare el putea
Pe orişicine, cum voia.
20 Când duhul i s-a împietrit
Şi când mândrie a vădit –
Căci inima i s-a-ngâmfat –
Ajuns-a a fi alungat
De la domnie, de îndată,
Iar slava lui a fost luată.
21 În acest fel, s-a pomenit
Precum că este izgonit
Din mijlocul oamenilor.
Apoi, asemeni fiarelor
Ajunse-a fi inima lui,
Iar locul împăratului
S-a dovedit a fi-n pustie,
Acolo unde – cum se ştie –
Măgari sălbatici se găsesc,
Căci ei acolo vieţuiesc.
Doar iarba ce se dă la boi
A fost mâncarea lui apoi,
Şi doar cu roua cerului
Udat fusese trupul lui,
Până când el a priceput
Şi până a recunoscut
Căci Cel Prea-Nalt Se dovedeşte
Singurul care stăpâneşte
Asupra-mpărăţiilor
Ce sunt ale oamenilor,
Şi că El poate, precum vrea,
Doar cui voieşte, să le dea.
22 Deşi îi eşti fiu, Belşaţar,
Nu faci ca Nebucadenţar,
Căci inima nu ţi-ai smerit,
Cu toate că ai auzit
Ce s-a-ntâmplat cu tatăl tău
Şi cât a dus-o el, de rău.
23 Tu – precum văd – ai cutezat
Acuma, de te-i ridicat
În contra Celui cari, mereu,
E-al cerurilor Dumnezeu.
Vasele-aflate-n Casa Lui –
Vase-nchinate Domnului –
‘Naintea ta, tu ai cerut
A fi aduse şi-ai băut
Din ele, tu şi toţi cei cari
Sunt slujitorii tăi cei mari,
Cu soaţele-mpăratului
Şi ţiitoare de-ale lui.
Aţi băut viu şi-aţi lăudat
Idolii care s-au turnat
Din aur, fier, argint şi-aramă.
Aţi lăudat – de bună seamă –
Şi dumnezei-nchipuiţi,
Din piatră sau din lemn, ciopliţi,
Care nu văd, n-aud nimic
Şi n-au pricepere, vă zic!
Nu ai dat slavă Domnului,
Cel care are-n mâna Lui
Suflarea ta. Căile tale
Se află în mâinile Sale!
24 Tocmai de-aceea, a trimis
El, astă mână care-a scris
Cuvintele ce te-au speriat.
25 Iată ce scrie: „Numărat”,
După aceea „Cântărit”
Şi-apoi, în urmă, „Împărţit!”
26 Acum, ascultă împărate,
Şi tâlcuirile ce-s date
Ăstor cuvinte: „Numărat”,
Să ştii dar că a însemnat
Că numărate îţi sunt ţie,
Zilele tale de domnie.
Căci Dumnezeul Cel de Sus,
Capăt, domniei tale-a pus.
27 În cumpănă te-a „Cântărit”
Şi-astfel, uşor ai fost găsit!
28 Cuvântul „Împărţit” arată
Că-mpărăţia ţi-e luată
Şi e-mpărţită Mezilor
Şi-asemenea şi Perşilor!”
29 Îndată, Belşaţar a dat
Poruncă, de l-au îmbrăcat
Cu purpură, pe Daniel.
Un lănţişor de aur, el
Primit-a, căci i l-au adus
Şi-apoi la al său gât l-au pus.
Au dat de ştire, să se ştie
Că Daniel are să fie
Al treilea, drept cârmuitor,
Peste împărăţia lor.
30 Însă în noaptea ‘ceea chiar,
Ucis căzut-a Belşaţar,
Cel care fost-a domnitor
Al tuturor Haldeilor.
31 În urmă, Dariu a venit –
Cari era Med – şi a domnit.
Şaizeci şi doi de ani avea,
Când împărat el ajungea.