1 Dariu găsi, apoi, cu cale,
Să pună-n fruntea ţării sale –
De-ndată – nişte dregători
Care să-i fie slujitori.
În număr trebuit-au deci,
A fi o sută douăzeci,
Cari răspândiţi urmau să fie
În toată-ntinsa-mpărăţie.
2 Trei căpetenii, a pus el,
Peste aceştia. Daniel
Fusese-alăturea de ei,
Drept căpitan, între cei trei.
Cetele dregătorilor,
Le dădeau socoteală lor,
Despre tot ce se petrecea,
Căci în ăst fel se urmărea
Ca împăratul, negreşit,
Să nu ajungă păgubit.
3 Dar Daniel îi întrecea
Pe căpitani şi-asemenea
Pe dregători, căci a avut
Un duh înalt. Când l-a văzut,
Chiar împăratul s-a gândit
Că este omul potrivit
Cari ar putea pus ca să fie
Mai mare peste-mpărăţie.
4 Atuncea, toţi aceia cari
Erau slujbaşii săi cei mari,
Cu-nfrigurare au cătat
Ceva în contra lui, legat
De treburi din împărăţie,
Să poată-n urmă ca să vie
În faţa împăratului
Spre a pârî purtarea lui.
Dar orişicât s-au străduit,
Nici o greşeală n-au găsit
Şi astfel, despre lucrul său,
N-au putut spune nimic rău.
5 De-aceea, ei s-au sfătuit
Şi-apoi aşa au glăsuit:
„Nu vom putea, în nici un fel,
Să îl pârâm, pe Daniel,
Pentru că – iată – nimic rău,
Nu vom găsi în lucrul său,
Numai de vom afla, cumva,
În crezul său, apoi, ceva,
În Legea Dumnezeului
Ce se vădeşte-a fi al lui!”
6 În urmă, toţi aceia cari
Sunt căpitanii cei mai mari,
Precum şi ceilalţi slujitori
Ce se vădeau mari dregători
S-au dus, cu zarvă, la-mpărat
Şi-n acest fel au cuvântat:
„Mărite Dariu, să trăieşti
Veşnic şi să împărăţeşti!
7 Iată că toţi aceia cari
Sunt căpitanii tăi cei mari –
De tine puşi ca să îţi fie
Slujbaşi peste împărăţie –
Cu cei care sunt dregători
Ori sfetnici sau cârmuitori,
Sunt de părere că e bine
Ca o poruncă, de la tine,
Asupra ţării să pornească.
Pe-aceasta să o însoţească
Şi o oprire aspră, care
Va pedepsi pe fiecare,
Dacă se face vinovat
De faptul de a fi-nălţat
Vreo rugă către cineva
Sau către-un dumnezeu, cumva,
Un timp ce-n ale vremii file
Va număra treizeci de zile.
În timpu-acesta, negreşit,
Are să fie-ngăduit
Ca rugi să fie înălţate,
Doar către tine, împărate.
Cel care nu se va supune
La ceea ce porunca spune,
Are să fie pedepsit
Şi-n groapa leilor, zvârlit.
8 Tu, împărate, să-ntăreşti
Oprirea şi să iscăleşti
Astă poruncă, de îndat’,
Spre a nu fi nimic schimbat,
Cum cere legea Mezilor
Şi-asemenea a Perşilor,
Care, din clipa ce-a fost dată,
Mereu, rămâne, neschimbată.”
9 În urma celor de mai sus,
Cari înaintea lui s-au spus,
Dariu a scris porunca-ndată
Şi-a ei oprire, totodată.
10 Când Daniel a auzit
Că împăratu-a iscălit
Porunca, nu s-a-nspăimântat,
Ci-n a lui casă a intrat.
Odăile, în casă-aflate –
Cele cari, sus, sunt aşezate –
Ferestre mari, în zid, aveau
Şi spre Ierusalim priveau.
De trei ori, zilnic, Daniel
Intra acolo şi-apoi el
Se închina lui Dumnezeu,
Pe care Îl slujea mereu.
El, laudă, Îi aducea
Şi rugăciuni de-asemenea,
Precum făcuse mai ‘nainte,
Fără să fi luat aminte
La ceea ce a poruncit
Chiar împăratul, negreşit.
11 Oamenii care îl urau,
Ce face Daniel, ştiau.
De-aceea, ei au năvălit
În casă, unde l-au găsit
Rugându-se lui Dumnezeu,
Cerându-I sprijinul, mereu.
12 Când acei oameni l-au văzut
Pe Daniel ce a făcut,
În mare grabă-au alergat
Să-l înştiinţeze pe-mpărat.
Au început să îi vorbească
Despre oprirea-mpărătească
Şi-aste cuvinte i le-au zis:
„Dar împărate, nu ai scris
Chiar tu, oprirea ‘ceea care
Împiedica pe fiecare,
Treizeci de zile – numărat –
De a nu mai fi înălţat
Vreo rugă, către cineva,
Sau către-un dumnezeu, cumva?
Oare, porunca ta nu spune
Că omul cari nu se supune
Are să fie pedepsit
Şi-n groapa leilor zvârlit?”
Atuncea, împăratu-a zis:
„Lucrul acesta este scris!
Este un lucru-adevărat
Şi nu poate a fi schimbat,
Pentru că legea Mezilor
Precum şi cea a Perşilor
Nu va putea a fi schimbată,
De către nimeni, niciodată!”
13 Oameni-acei au cuvântat
Din nou, zicând către-mpărat:
„Pe Daniel, l-am găsit noi –
Pe cel luat prins de război,
Din Iuda – că a încălcat
Poruncile ce tu le-ai dat.
De trei ori, zilnic, Daniel
Intră în casă, unde el
Se roagă-apoi, Celui pe care,
Drept Domn, poporul său Îl are!”
14 Când împăratu-a auzit
Lucrul acesta, s-a mâhnit
Nespus de mult şi se gândea
În ce fel, oare, ar putea
Să-l scape-apoi pe Daniel.
Cu acest gând s-a trudit el,
Pân’ la apusul soarelui.
15 Însă, toţi pârâtorii lui
Astfel au zis: „Află-mpărate
Că hotărârile luate –
Cum cere legea Mezilor,
Precum şi cea a Perşilor –
Nu pot, schimbate, ca să fie,
De nimeni, în împărăţie!”
16 Când împăratu-a auzit
Lucrul acest, a poruncit
Să fie Daniel chemat
Şi-apoi să fie aruncat
În groapa leilor. Când el
L-a întâlnit pe Daniel,
I-a zis, plin de păreri de rău:
„Acuma, Dumnezeul tău,
La cari slujeşti fără-ncetare,
Să vină să îţi dea scăpare!”
17 O piatră mare au adus
La gura gropii de au pus,
Iar împăratul a-ntărit-o,
Fiindcă a pecetluit-o
Cu-al său inel şi cu acele
Care se dovedeau inele
Ale slujbaşilor pe cari,
În ţară, îi avea, mai mari,
Nimic să nu se schimbe-astfel,
Referitor la Daniel.
18 În urmă, marele-mpărat
Se-ntoarse la al său palat.
Nici n-a mâncat, nici n-a băut,
Nici ţiitoare n-a cerut
Să i se-aducă. S-a vădit
Că-n acea noapte n-a dormit,
Fiind de gânduri frământat.
19 De ziuă când s-a luminat,
A alergat nerăbdător,
Până la groapa leilor.
20 Cu un glas plâns, el l-a strigat
Pe Daniel şi-a cuvântat:
„Hei, Daniele! Trăieşti, oare,
Tu, cari slujeşti fără-ncetare
La Dumnezeul cerului?
Putut-a, oare, braţul Lui,
Să-nchidă gura leilor
Scăpându-l pe-al Său slujitor?”
21 Atunci, din groapă, Daniel
Răspunse-ndată-n acest fel:
„Să trăieşti veşnic, împărate,
Cu pace şi cu sănătate!
22 Află că Dumnezeul meu –
Căruia Îi slujesc mereu –
Pe al Său înger l-a trimis
Şi leilor gura le-a-nchis.
Iată că ei nu au putut,
Nimic ca să îmi fi făcut,
Căci faţă de-al meu Dumnezeu,
Nevinovat mă aflu eu.
Nevinovat – cum ştii prea bine –
Mă aflu şi faţă de tine,
Căci nici un rău n-am săvârşit
Să merit să fiu pedepsit!”
23 Pe dată, marele-mpărat,
În suflet, mult s-a bucurat
Şi-a poruncit ca Daniel
Să fie scos afară. El,
Cu-atenţie, l-a cercetat,
Dar nici o rană n-a aflat
Pe trupul său, căci tot mereu,
S-a încrezut în Dumnezeu.
24 Grabnic apoi, a poruncit
Să fie prinşi cei ce-au venit
Spre a-l pârî pe Daniel
Şi-a-l ocărî în chip şi fel.
Îndată, toţi au fost luaţi
Şi pradă leilor lăsaţi.
Soaţele lor au fost luate
Şi-n groapă fost-au aruncate.
Copiii lor au suferit
Aceeaşi soartă, negreşit.
Al gropii fund, nu l-au atins,
Căci lei-nfometaţi i-au prins
În gheare şi le-au sfărâmat,
Cu colţii, oasele, de-ndat’.
25 După această întâmplare,
Dariu trimise o scrisoare,
Popoarelor nenumărate
Sub stăpânirea lui aflate,
Indiferent de limba lor.
Iată ce scris-a tuturor:
„Către voi cari ai mei sunteţi:
Din belşug, pace, să aveţi!
26 Voiesc ca pe întinderea
Ce-o are-mpărăţia mea,
Voi să vă temeţi, tot mereu,
De Cel ce-i este Dumnezeu
Lui Daniel, căci bine ştiu
Că El e Dumnezeul viu,
Cari dăinuieşte pe vecie.
Nicicând, a Lui Împărăţie,
Nu are să se nimicească,
Pentru că n-o să se sfârşească
În veac mărita-I stăpânire
Întinsă peste-ntreaga fire.
27 El este Cel cari izbăveşte!
El este Cel cari mântuieşte!
Minuni şi semne – cum Îi place –
În cer şi pe pământ, El face!
Prin braţul Său, l-a izbăvit
Pe Daniel, când s-a găsit
Închis în groapa leilor.
El l-a scăpat din gheara lor!”
28 Bine a dus-o Daniel,
Cât la putere a fost cel
Care era, Dariu, numit.
De-asemenea, când a venit
Cir – zis Persanul – şi-a urcat
Pe scaunul de împărat,
Grijă a dovedit şi el,
S-o ducă bine Daniel.