1 Era în cel dintâi an chiar,
Când ajunsese Belşaţar
Să fie-ncoronat, pe torn,
Drept împărat, în Babilon.
În vremea ‘ceea, Daniel
Un vis avut-a şi la fel
Multe vedenii i s-au dat,
Pe când era în al său pat.
În urmă, Daniel a scris
Ceea ce a văzut în vis,
Iar lucrurile însemnate
Ce îi fuseseră-arătate,
Pe larg le povestise el.
2 Iată dar, ce-a spus Daniel:
„În visul meu, eu am zărit
Cum vânturile-au izbucnit.
Sunt cele patru vânturi care,
Furioase, au suflat pe mare.
Aceste izbucniri de vânt,
Toate-ale cerurilor sânt.
3 Am mai zărit şi patru fiare
Cum au ieşit apoi, din mare.
Fiarele ce au fost zărite
De mine, sunt deosebite.
4 Fiara dintâi, văzut-am eu
Că seamănă mult, cu un leu.
Fiara aceea se vădea,
Aripi de vultur că avea.
Eu am privit-o până când
Smulse îi fuseră, pe rând,
Aripile ce le-a avut.
După aceea, am văzut
Că în picioare s-a sculat
Şi pe pământ apoi a stat,
Precum un om. Ea a primit
O inimă ce s-a vădit
A fi de om. Am mai văzut
5 Că fiara ce a apărut
A doua, a fi urs părea
Şi într-o rână şedea ea.
Trei coaste, eu am mai văzut,
În gura ei că a avut.
În urmă, am mai auzit
Un glas care i-a poruncit:
„Scoală degrabă, şi ascultă!
Mănâncă de-acum, carne multă!”
6 După aceea, m-am uitat,
Iar ceea ce am observat,
Mi se păruse fioros,
Căci aducea cu un pardos
Care, pe spate, am văzut
Că patru aripi a avut,
Asemenea păsărilor
Ce sunt ale cerurilor.
Fiara aceasta se vădea
Că patru capete avea.
Şi i s-a dat o stăpânire,
Precum cerea a ei menire.
7 În visul care l-am avut
În miez de noapte, am văzut
Încă o fiară-ngrozitoare,
Grozavă şi-nspăimântătoare.
Puternică fusese ea
Şi nişte dinţi de fier avea.
Cu dinţi-aceia, ea mânca,
Sfărâma prada şi călca
Ce rămăsese în picioare.
Ea era înspăimântătoare.
Deosebită s-a vădit
De celelalte, negreşit,
Pe cari ‘nainte le-am văzut.
Ea, zece coarne, a avut.
8 Atent, la coarne, am privit
Şi am văzut cum a ieşit
Un corn mic care, aşezat,
În al lor mijloc s-a aflat.
În faţa lui, eu am văzut
Trei coarne-apoi cum au căzut,
Iar toate coarnele acele,
Din primele, se vădeau ele.
Cornul cel mic, am mai văzut
Că ochi de om ar fi avut.
O gură el a dobândit
Şi cu trufie a vorbit.
9 Plin de uimire eu şedeam
Şi aste lucruri le priveam.
În urmă, am mai observat
Cum scaune s-au aşezat.
Ele s-au dovedit să fie,
Drept scaune pentru domnie.
După aceea, a venit
Un Om, de zile-mbătrânit.
Acesta, jos, S-a aşezat.
Straiul cu cari era-mbrăcat,
Alb ca zăpada se vădea.
Şi părul Său de-asemenea,
A fi la fel de alb se-arată,
Precum este lâna curată.
Scaunul Lui, pentru domnie,
Flăcări de foc păreau să fie,
Iar roţile ce le avea,
Un foc aprins mi se părea.
10 Un râu de foc eu am zărit,
Din faţa Lui cum a ieşit.
Aceia care Îi slujeau,
La mii de mii se numărau,
Iar cei pe care i-am văzut
În faţa Lui că au şezut,
De zece mii se dovedeau,
Ori zece mii că se aflau.
Apoi, în locu-acela, iată
Că s-a ţinut o judecată,
Unde cărţile s-au deschis.
11 Eu mă uitam mereu – în vis –
Din pricina cuvintelor
Rostite în mod sfidător
Şi cu trufie de acel
Corn ce fusese mititel.
Cu-atenţie, eu am privit,
Până când fiara a pierit.
În felu-acesta, am văzut
Cum ea, ucisă, a căzut,
Iar trupul i-a fost azvârlit
În foc apoi şi nimicit.
12 Şi celelalte fiare-aflate
În vis, ajuns-au dezbrăcate
De-a lor putere, negreşit,
Însă li s-a îngăduit
Ca viaţa a le fi lungită,
Pân’ la o vreme anumită.
13 În visul care mi s-a dat
În miez de noapte-n al meu pat,
Era un fiu al omului,
Venind pe norii cerului.
El a înaintat, grăbit,
Spre Cel de zile-mbătrânit
Şi-n faţa Lui S-a aşezat.
14 Slavă – atuncea – I s-a dat
Şi o putere-mpărătească,
Pentru ca Lui să Îi slujească
Popoarele neamurilor,
Indiferent de limba lor.
Astfel, peste întreaga fire,
El a primit o stăpânire
Care, veşnică, se arată,
Căci nu va pieri, niciodată.
15 Eu, Daniel, m-am tulburat
Cu duhul şi înspăimântat
Am fost, de ceea ce-am văzut
În visul pe cari l-am avut.
16 Atuncea, m-am apropiat
De unul care s-a aflat
În acel loc şi i-am cerut
Să-mi lămurească ce-am văzut.
El, de îndată, mi-a vorbit
Şi visul mi l-a tălmăcit:
17 „Acele patru fiare mari
Sunt patru împăraţi dar, cari
Vor stăpâni peste pământ.
18 Însă aceia care sânt
Sfinţii Celui Prea-Nalt, primesc
Împărăţia şi domnesc
Din veşnicie-n veşnicie.”
19 În urmă, am dorit să-mi fie
Tot adevărul desluşit,
Despre ceea ce am zărit
Şi-anume despre-a patra fiară,
Grozavă, care mă-nfioară,
Căci avea gheare de aramă
Şi dinţi de fier, de bună seamă.
Cu dinţi-aceia, ea mânca,
Sfărâma prada şi călca
Ce rămăsese, în picioare,
Căci fost-a înspăimântătoare.
20 De-asemenea, am mai dorit
Ca să fiu bine lămurit
Şi despre coarnele acele
Ce s-au vădit zece-a fi ele,
Şi despre cornul cel aflat
În al lor mijloc aşezat,
În faţa cărui au căzut
Trei coarne-apoi, cum am văzut.
Cornul acela îmi părea
Precum că ochi de om avea.
O gură el a dobândit
Şi cu trufie a vorbit.
Cornul acela a crescut
Şi mult mai mare s-a făcut
Decât erau coarnele-acele
Care, în număr, zece-s ele.
21 Cornul acela, mai apoi,
Le-a făcut sfinţilor război
Şi-n urmă el i-au biruit.
22 Dar Cel de zile-mbătrânit
Dreptate-a făcut sfinţilor
Celui Prea-Nalt şi-n mâna lor,
Dată a fost împărăţia
Şi-astfel ei au luat domnia.
23 El mi-a vorbit, în urmă, iară:
„Află dar că a patra fiară
E cea de-a patra-mpărăţie
Ce pe pământ are să vie.
Deosebită va fi ea,
De restul, căci va sfâşia
Întreg pământul. În picioare,
Îl va călca – fără cruţare –
Şi-l va zdrobi, astfel, cu ele.
24 Apoi, prin coarnele acele –
Cari zece sunt – sunt arătaţi
Aceia care, împăraţi,
Urmează ca să se ridice.
După aceştia, pot a-ţi zice
Că va veni un altul. El
Se va vădi că e altfel
Decât sunt ceilalţi împăraţi
Cari înainte-i sunt aflaţi.
Dintre toţi împăraţi-acei,
El are să doboare trei.
25 Pe Cel Prea-Nalt, fără-ncetare,
Să Îl hulească doar, el are.
Sfinţii Celui Prea-Nalt, de el,
Sunt asupriţi în chip şi fel.
Vremuri şi legea, să ştiţi voi
Că el le va schimba apoi.
Sfinţii, atunci, fi-vor luaţi
Şi-n ale lui mâini vor fi daţi,
Mai multe vremi cari, numărate,
Vor fi trei vremi şi jumătate.
26 După toate acestea – iată –
Veni-va şi o judecată.
În urma ei, se va vedea
Că stăpânirea i se ia.
Aceasta fi-va prăbuşită
Şi pe vecie nimicită.
27 Apoi, domniile aflate,
Sub ceruri, au a fi luate.
Împărăţiile ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ –
Cari sunt ale-mpăraţilor –
Date-au să fie sfinţilor
Celui Prea-Nalt. A Lui domnie
Are să ţină pe vecie.
Toate puterile vor sta
În slujbă-I şi-L vor asculta,
Căci doar a Lui Împărăţie,
Fără sfârşit are să fie!”
28 În locu-acesta s-au sfârşit
Vorbele ce le-am auzit.
Eu, Daniel, m-am tulburat
De gânduri şi mi s-a schimbat
Culoarea feţei, negreşit.
Dar tot ceea ce-am auzit.
Cu mare grijă-am ascultat
Şi-n a mea inimă-am păstrat.