1 Trei ani făcut-a Belşaţar,
Pe tron, ca împărat, când iar,
Eu – Daniel – am căpătat
Un vis care n-a semănat
Cu cel dintâi ce l-am avut
În vremea de la început.
2 În viziunea ce-o aveam,
Mi se părea că mă aflam
În Susa, chiar în capitală.
Fusesem dar – fără-ndoială –
În al Elamului ţinut.
Lângă un râu, eu am şezut,
Care, Ulai, era chemat.
3 Atunci, ochii mi-am ridicat
Şi într-un râu eu am văzut
Că un berbece a şezut.
Berbecu-acela se vădea
Precum că două coarne-avea.
Înalte-au fost coarnele-acele,
Însă când m-am uitat la ele –
Aşa după cum am văzut –
Unul, mai mare, a crescut.
4 Cu coarnele, el împungea
Către apus şi-asemenea
Spre miazăzi şi, negreşit,
Spre miazănoapte. N-am zărit
Vreo fiară care ar putea
Ca împotrivă să îi stea,
Iar cei ce-n mână i-au căzut,
Să scape, nu au mai putut.
Acel berbece nu făcea
Decât aşa precum voia,
Din pricina puterii care
I se făcuse foarte mare.
5 Pe când atent eu am privit,
Un ţap iată că a venit,
Din partea de către apus.
Pe-ntreg pământul el s-a dus
Apoi, şi l-a cutreierat,
Umblând pe el, în lung şi-n lat.
Dar de berbecele acel,
Însă nu s-a atins defel.
Ţapul acele am văzut
Cum că un corn mare-a avut,
Chiar între ochi. El a venit
6 Pân la berbecul amintit,
Berbec cari două coarne-avea
Şi-n apa râului şedea.
Asupra lui s-a aruncat,
Cu toată forţa lui, de-ndat’.
7 Eu l-am văzut cum a venit
Şi-n urmă cum s-a repezit
Peste berbec, cari nu putea
Ca împotrivă să îi stea.
A frânt şi coarnele pe care
Le-avea berbecu-acela mare.
Jos, la pământ, l-a aruncat
Şi în picioare l-a călcat,
Căci pe berbece nu putea
Să îl mai scape nimenea.
8 Puternic, ţapul s-a făcut,
Dar când putere a avut
Şi-a frânt cornul acela mare.
După această întâmplare,
În locul lui, eu am văzut
Că patru coarne i-au crescut.
În patru vânturi îndreptate,
Sunt coarnele noi, arătate.
9 Apoi, dintr-un corn, am văzut
Cum un alt corn mic a crescut.
Cornul acela s-a mărit
Spre miazăzi, spre răsărit
Şi înspre ţara minunată.
10 După aceea, dintr-odată,
Până la cer s-a înălţat
Şi un război el a purtat
Cu oştile cerurilor.
O parte din oştirea lor,
A doborât-o la pământ,
Cu stelele cari cu ea sânt
Şi în picioare le-a călcat.
11 În urmă, el s-a înălţat
Şi a ajuns pân’ la cel care
Peste oştire-a fost mai mare,
Smulgându-i jertfa necurmată,
Spurcându-i astfel totodată,
Locul locaşului său sfânt.
12 Toţi cei care în oaste sânt,
Pedeapsă-n urmă-au suferit,
Pentru păcatul săvârşit,
Faţă de jertfa arătată
Precum că este necurmată.
Jos adevăru-a fost zvârlit,
De cornul care-a izbutit
În tot ceea ce a făcut.
13 Un sfânt, apoi, a început
A glăsui şi, de îndat’,
Alt sfânt apoi l-a întrebat:
„Spune-mi, în câtă vreme, oare,
Se va-mplini vedenia care
Priveşte jertfa necurmată?
Deci, când va fi ea desfiinţată?
Apoi, în câtă vreme, oare,
Se va-mplini vedenia care
Arată cu deosebire
Spre-a urâciunii pustiire?
Şi până când, călcate sânt
Oştirea şi Locaşul sfânt?”
14 „Iată, din ale vremii file,
Sunt două mii trei sute zile
Care vor trece” – zise el –
„Sau altfel, despre timpu-acel,
Înseamnă că o să vedeţi
Atâtea seri şi dimineţi.
Abia atuncea, negreşit,
Locaşul sfânt e curăţit!”
15 Pe când eu, Daniel, aveam
Vedenia şi căutam
Să o pricep, am observat
Că-n faţă mi s-a arătat,
Ca din senin, cineva care,
Om îmi părea, la-nfăţişare.
16 Un glas de om, am auzit,
Iar glasu-acela a venit
Din mijlocul apei pe care
Râul, chemat Ulai, o are.
Puternic, glasul a strigat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Gavrile, tălmăceşte-ndată,
Vedenia ce a fost dată!”
17 Spre mine, el s-a îndreptat
Şi-atuncea, m-am înspăimântat.
Jos, la pământ, eu am căzut,
Dar el, atunci când m-a văzut,
Îmi zise: „Fiu al omului,
Iată, vremea sfârşitului
Arată astă viziune.
Ia seama, la ce îţi voi spune!”
18 Pe când vorbea, eu am picat,
Jos, la pământ, şi-am leşinat.
El m-a atins însă, şi-apoi
M-a aşezat iar, înapoi,
În locu-n care am mai stat
19 Şi-n acest fel a cuvântat:
„Am să-ţi arăt ce va să fie
În vremea ‘ceea de mânie,
Căci viziunea – negreşit –
Priveşte vremea de sfârşit.
20 Berbecele ce l-ai văzut –
Cari două coarne a avut –
Închipuie pe-aceia cari
Sunt peste Mezi şi Perşi mai mari,
Deci pe-mpăraţii Mezilor
Şi-asemenea ai Perşilor.
21 Ţapul acela – să se ştie –
E-a Greciei împărăţie.
Cornul – pe care l-ai văzut
Chiar între ochi că i-a crescut –
Este al ei prim împărat.
22 Prin coarnele ce s-au săltat
În locul cornului ştiut
Că între ochi i-a fost crescut –
Dar a fost frânt – sunt arătaţi,
Apoi, alţi patru împăraţi.
Ăşti împăraţi ce au să vie,
Din neam de Greci, toţi, au să fie.
Dar după cum se va vedea,
Aşa puteri, nu vor avea.
23 Când timpul lor va fi trecut
Şi când cei răi vor fi umplut
Măsura făr’delegilor,
Se va ivi, în locul lor,
Altul. Viclean, neruşinat
Se va vădi ăst împărat.
24 Nu prin puterea ce o are
El însuşi, o să fie tare;
Dar pustiiri de necrezut
Va face, cum nu s-au văzut.
În toate o să izbutească:
Pe cei tari, o să-i nimicească
Şi va cădea, alături lor,
Chiar şi poporul sfinţilor.
25 El are ca să propăşească
Şi are ca să izbutească
În viclenii. De-aceea, el
Inima-şi va-ngâmfa astfel.
Mulţi dintre cei obişnuiţi
Ca să trăiască liniştiţi,
Vor fi pierduţi atunci de el.
Când va veni timpul acel,
O să cuteze, mai apoi,
Ca să pornească un război,
Cu Domnul domnilor. Dar el
Nu-nvinge în războiu-acel,
Pentru că fi-va nimicit
Fără să fi intervenit
Vreo mână omenească. Iată –
26 De-asemeni – e adevărată
Vedenia ce ţi s-a dat,
Când zilele s-au numărat,
De care, ştire, voi aveţi,
Că vor fi seri şi dimineţi.
Dar acest vis, să te grăbeşti,
Acuma să-l pecetluieşti,
Pentru că vremi îndepărtate,
Prin el, fuseseră-arătate.”
27 Eu, Daniel, am leşinat
Şi am căzut bolnav, la pat,
Mai multe zile, după care
M-am ridicat iar, în picioare.
După aceea, mi-am văzut
De treburi, ca la început,
Şi astfel eu m-am apucat
De lucrul meu, pentru-mpărat.
Eram uimit de ce-am văzut,
Dar nimenea nu a ştiut.