1 Peste Haldei, drept împărat,
Dariu ajunse-ncoronat.
Din neamul Mezilor venea
Şi de un an împărăţea.
2 În primul său an era el,
Atuncea când eu, Daniel,
Citind în cărţi, am priceput
Cât timp urmează-a fi trecut
Peste cetatea ruinată,
Care-i Ierusalim chemată.
În ani, timpul acesta deci,
Se număra la şaptezeci,
Aşa precum Domnul vestise,
Prin Ieremia când vorbise.
3 Spre Domnul Dumnezeul meu,
Faţa – atunci – mi-am întors eu.
Cu rugăciuni L-am căutat
Şi cereri multe-am înălţat.
Rugile mi le-am însoţit
Cu posturi multe, negreşit.
Numai în sac m-am îmbrăcat
Şi în cenuşă m-am culcat.
4 Faţă de Domnul Dumnezeu –
Al cărui slujitor sunt eu –
Făcut-am o mărturisire:
„Doamne, Tu care, peste fire,
Eşti Dumnezeu înfricoşat;
Tu care ţii – neîncetat –
Faţă de noi, al Tău cuvânt,
Precum şi al Tău legământ;
Tu, Dumnezeu-Acela care
Te areţi plin de îndurare
Faţă de cei te iubesc
Şi-a Ta poruncă, o păzesc!
5 Tu ştii că am păcătuit!
Nelegiuiri, am săvârşit!
Răi şi-ndărătnici, ne-ncetat,
Cu toţii, noi ne-am arătat.
De la porunci, ne-am abătut
Şi de asemeni n-am ţinut
Orânduielile lăsate
De Tine, spre a fi urmate.
6 De-ai Tăi proroci, n-am ascultat
Când au venit şi-au cuvântat
În al Tău Nume, celor cari
Peste popor erau mai mari –
Adică împăraţilor,
Precum şi căpitanilor
Şi-asemeni şi celor pe care,
Al nostru neam, părinţi, îi are.
N-am ascultat când – negreşit –
Prorocii, nouă, ne-au vorbit.
7 Tu Doamne, însă, ne-ncetat,
Doar drept a fi, Te-ai arătat.
A noastră faţă se cuvine
Ca să se umple de ruşine.
Toţi cei ce-n Iuda sunt aflaţi,
Să se simţească ruşinaţi.
Cei din Ierusalim la fel,
Precum şi cei din Israel,
Fie că sunt apropiaţi,
Fie că sunt îndepărtaţi
Pentru că Tu i-ai izgonit
În lume, când au săvârşit
Fărădelegi şi-s arătaţi,
Faţă de Tine, vinovaţi!
8 A noastră faţă se cuvine
Ca să se umple de ruşine!
Da, nouă, împăraţilor,
Mai marilor, părinţilor,
Căci împotrivă-Ţi, negreşit,
Cu toţii am păcătuit!
9 Însă, la Cel care, mereu,
Ne este Domn şi Dumnezeu,
Întotdeauna e iertarea
Şi-asemenea şi îndurarea.
Căci împotrivă-I am greşit
Atuncea când ne-am răzvrătit!
10 De-Acela care e, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Iată că noi n-am ascultat.
Legile Lui, nu le-am urmat
Chiar dacă – după cum am zis –
El, prin proroci, ni le-a trimis.
11 Legea pe care Tu ai dat-o,
Tot Israelul a călcat-o
Şi astfel el s-a abătut
Din calea Ta, căci nu a vrut
Să Îţi dea Ţie ascultare.
Tocmai de-aceea – drept urmare –
Blestemele ce au fost zise
Şi jurămintele ce-s scrise
În a lui Moise lege – dată
De Dumnezeu – acuma, iată,
Asupra noastră au venit
Şi fără milă ne-au lovit,
Căci am păcătuit mereu,
Faţă de-al nostru Dumnezeu.
12 În ăst fel, fost-au împlinite
Cuvintele de El rostite,
În contra noastră-a tuturor,
Precum şi a mai marilor
Cari al nost’ neam au cârmuit.
Nenorocirea ne-a lovit,
Aşa după cum, niciodat’,
Sub cer, nu s-a mai întâmplat.
Aşa s-a dovedit de mare,
A fi nenorocirea care,
Ierusalimul, l-a lovit.
13 Nenorocirea a venit,
Exact aşa precum s-a zis
Şi cum, în Lege, Moise-a scris.
Însă tot nu ne-am rugat noi,
La Domnul Dumnezeu apoi,
Şi nici de la nelegiuire
Nu ne-am întors a noastră fire.
La adevărul Tău, curat,
Aminte, noi nu am luat.
14 De-aceea, Domnul S-a-ngrijit
Să ne ajungă, negreşit,
Nenorocirea arătată –
Aşa precum a spus, odată –
Căci al nost’ Domn şi Dumnezeu
Se-arată drept a fi mereu,
În tot ceea ce a făcut
Şi face. Dar noi nu am vrut
Să ascultăm de glasul Lui,
Deşi suntem ai Domnului.
15 Acum, Tu care eşti, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Care ai scos al Tău popor
Din mâna Egiptenilor
Prin braţul Tău puternic, tare,
Şi Ţi-ai făcut un Nume mare,
Aşa cum astăzi e ştiut
Şi-n tot pământul cunoscut,
Află că am păcătuit
Şi făr’delegi, am săvârşit.
16 Doamne, în marea-Ţi îndurare,
Abate-a Ta mânie mare
Şi-urgia care a lovit
Ierusalimul şi-a venit
Asupra muntelui Tău sfânt.
Păcatele multe ne sânt.
Din pricina păcatelor
Şi a nelegiuirilor
Pe cari părinţii le-au făcut,
Ierusalimul a căzut
Şi-al Tău popor e de ocară
Printre cei cari îl înconjoară.
17 Doamne, al nostru Dumnezeu,
Ascultă ruga ce-ţi fac eu:
Pentru iubirea Ta cerească,
Fă Doamne ca să strălucească
Lumina Feţei Tale iară,
La fel ca şi odinioară,
Peste Locaşul sfânt vădit
Că astăzi este părăsit!
18 Arată-Ţi bunătatea multă!
Pleacă-Ţi urechea şi ascultă!
Deschide ochii şi priveşte
Ruinele şi Te gândeşte
Şi la cetatea peste care
Este chemat, fără-ncetare,
Numele Tău! Îţi cerem Ţie,
Nu pentru-a noastră curăţie
Lucrul acest, ci căutăm,
Ruga aceasta s-o-nălţăm,
Pentru-ndurarea Ta cea care
Se-arată-a fi nespus de mare.
19 Arată-Ţi bunătatea multă!
Pleacă-Ţi urechea şi ascultă!
Nu zăbovi! Lucrează bine,
Din dragoste doar, pentru Tine!
Căci al Tău Nume e chemat
Peste cetate, ne-ncetat,
Şi peste-al Tău popor, mereu!”
20 Pe când încă mai vorbeam eu,
Pe când încă mă mai rugam
Şi încă îmi mărturiseam
Păcatul meu, precum şi cel
Făcut de-ntregul Israel,
Şi înălţam cereri ce sânt
Legate de muntele sfânt,
21 Pe când nu am sfârşit a spune,
Încă, întreaga-mi rugăciune,
Într-un zbor iute a venit
Omul care-i Gavril numit.
Pe-acesta, eu l-am cunoscut
Din visul pe cari l-am avut
Mai înainte. El a-ntins
Mâna atunci, şi m-a atins
În clipa-n care se arată,
Jertfa de seară a fi dată.
22 El m-a-nvăţat şi mi-a vorbit:
„Iată, la tine am venit
Şi-n acest fel va căpăta,
Multă lumină, mintea ta.
23 Atuncea când te-ai aşezat
Şi-ai început de te-ai rugat,
Acest cuvânt a şi ieşit,
Iar eu, degrabă, am venit
Să ţi-l vestesc, căci te vădeşti
Iubit şi scump precum că eşti.
De-aceea, la aste cuvinte,
Acuma, tu să iei aminte,
Să înţelegi vedenia
Şi tâlcul ce se află-n ea!
24 Numărul săptămânilor
Sortite pentru-al tău popor
Şi pentru-a ta sfântă cetate –
Până când fi-vor încetate
Relele ce sunt săvârşite
Şi până vor fi ispăşite
Păcatul şi nelegiuirea
De cari umplută este firea,
Până când fi-va arătată
Neprihănirea minunată
Care urmează ca să vie
Şi veşnică are să fie,
Pân’ la pecetluirea care
Astă vedenie o are
Şi cu această prorocie,
Şi până când are să fie
Făcută ungerea pe care
O va primi Acela care
Este drept Sfânt al sfinţilor –
Numărul săptămânilor
De cari îţi pomenisem ţie,
De şaptezeci, are să fie.
25 Să ştii şi să-nţelegi, căci iată,
De când porunca este dată
Pentru a fi iarăşi zidit
Ierusalimul, negreşit,
Şi pân’ la vremea cea în care,
Unsul (Mesia) va apare –
Deci până la Cârmuitor –
În curgerea vremurilor
Sunt şapte săptămâni aflate.
Când ele fi-vor încheiate,
Urmează altele, sortite
Pieţele a fi zidite
Şi gropile. E vremea care
Se va vădi de strâmtorare,
Iar săptămânile acele
Sunt şasezeci şi două ele.
26 După ce şasezeci şi doi
De săptămâni vor trece-apoi,
Stârpit va fi unsul – îţi zic –
Şi nu va mai avea nimic.
Poporul unui domn apare
Spre-a nimici cetatea-n care
Locaşul sfânt este aflat.
Locaşul nu va fi cruţat
Şi-apoi, sfârşitul ăstui loc
Veni-va ca printr-un potop.
Războiul este pregătit
Să ţină până la sfârşit.
Alături lui, de-asemenea,
Şi pustiirea va ţinea.
27 Cu mulţi care atuncea sânt,
El o să facă legământ.
Trainic, acesta o să fie
Şi-o săptămână o să ţie.
Când timpul are să arate
Că săptămâna-i jumătate,
Va face să-nceteze-ndată
Jertfa menită a fi dată,
Precum şi daru-acela care
Este adus pentru mâncare.
Pe-aripa urâciunilor
Care e a idolilor,
Va veni unul cari vădeşte
Precum că numai pustieşte,
Până prăpădul stabilit
Cade peste cel pustiit.”