1 „Pe al tău Domn şi Dumnezeu,
Trebuie să-L iubeşti, mereu.
Păzeşte-I legea, ne-ncetat,
Poruncile ce ţi le-a dat
Şi ţine rânduiala Lui
Şi-nvăţătura Domnului.
2 Să recunoşti – ce n-au putut
Ai tăi copii, căci n-au văzut –
Pedepsele lui Dumnezeu,
Mărimea mâinii Lui, mereu,
Şi braţul Său întins şi tare,
3 Semnele Lui, faptele care
Le-a săvârşit, neîncetat –
Când, în Egipt, rob te-ai aflat –
În contra Faraonului
Şi împotriva ţării lui.
4 Să recunoşti – căci ai văzut –
Ceea ce Domnul le-a făcut
Oştirilor Egiptului,
Ce le-a făcut cailor lui
Şi carelor ce le-a avut –
Când, peste toate, a trecut
Apele mării Roşii care
Au înghiţit orice suflare –
5 Şi-ntreaga oaste a pierit
Doar pentru că te-a urmărit.
6 Să v-amintiţi cu toţi, mereu,
De tot ceea ce Dumnezeu,
În faţa voastră, a făcut,
Când prin pustie aţi trecut.
Voi, de Datan, să v-amintiţi
Şi de-Abiram – pe care-i ştiţi
Că fii lui Eliab îi sânt,
Din Ruben – care, de pământ
Fură-nghiţiţi – cum aţi văzut –
Cu case, cu tot ce-au avut
Şi au pierit în acest fel,
Din mijlocul lui Israel.
7 Cu ochii voştri, aţi văzut,
Ce lucruri mari, Domnu-a făcut.
8 Poruncile ce le primiţi
Azi, ne-ncetat să le păziţi,
Ca să luaţi în stăpânire
Ţara – a voastră moştenire –
9 Şi zile multe să primiţi,
Trăind în pace, fericiţi.
Domnu-a jurat părinţilor
Acestui neam, să le dea lor
Şi-urmaşilor ce au să-i nască,
Ţara, ca să o stăpânească.
Ţara va fi a lor avere,
Căci în ea curg lapte şi miere.
10 Ţara pe care o primiţi
Nu e la fel precum o ştiţi
Că este-a Egiptenilor.
Ştiţi bine că, în ţara lor,
Atuncea când voi semănaţi,
Seminţele le aruncaţi
Peste ogor şi-apoi, udate,
Doar cu piciorul, erau toate.
Ca-ntr-o grădină, s-a lucrat,
Cari este pentru zarzavat.
11 Ţara pe care o primiţi –
Pe care o s-o stăpâniţi –
Este o ţară minunată –
Cu munţi şi văi – cari adăpată
Este, de ploaia cerului.
12 Ea e în grija Domnului,
Căci peste ea şi-a aţintit
Privirile, necontenit,
De la-nceputul anului
Şi până la sfârşitul lui.
13 De ascultaţi necontenit
De ceea ce v-am poruncit,
Dacă o să-L iubiţi mereu
Şi-o să-L slujiţi pe Dumnezeu,
Din toată inima apoi –
Din suflet – Domnul, pentru voi,
14 În ţara voastră, o să cheme –
Neîncetat – ploaia, la vreme.
Vă va da ploaia timpurie,
Precum şi ploaia cea târzie.
Grâu, veţi putea a strânge voi
Şi must şi untdelemn apoi.
15 Cu iarbă bună pentru vite,
Vor fi câmpiile-nvelite.
Roade vor fi, îmbelşugate,
Şi veţi mânca pe săturate.
16 Când toate o să le primiţi,
Vegheaţi să nu fiţi amăgiţi!
Să nu cumva, voi să uitaţi
De Dumnezeu şi să urmaţi
Alţi dumnezeii, ca să-i slujiţi
Şi lor să vă-nchinaţi! Să ştiţi
17 Că de cumva, aşa veţi face,
Nu mai aveţi parte de pace,
Căci peste voi are să vie –
Atunci – a Domnului mânie.
Cerul va fi închis apoi,
Şi nu au să mai cadă ploi.
Roade, din câmp, nu mai primiţi
Şi-astfel, curând, o să pieriţi
Cu toţi, din acea ţară bună,
În care Domnu-acum v-adună.”
18 „Cuvintele ce le voi spune,
În suflet, vreau ca să le-adune
Azi, fiecare dintre voi.
În inimi, le purtaţi apoi;
Să le aveţi, mereu, ‘nainte,
Ca semn de-aducere aminte,
Pe mâini şi-n faţa ochilor,
19 Şi să le daţi urmaşilor.
Copiilor, să le vorbiţi
De ele-atunci când o să fiţi
Acasă, ca ei să le ştie.
Când mergeţi în călătorie,
Când vă culcaţi, când vă treziţi,
De-asemenea, să le vorbiţi.
20 Vă poruncesc dar, tuturor,
Ca pe uşiorii caselor,
Cuvintele să le-nsemnaţi.
De-asemenea, să le-ncrustaţi
Pe porţi, să le vedeţi mereu,
Să nu uitaţi de Dumnezeu.
21 Atuncea, voi o să primiţi
Zile, în ţară, să trăiţi,
Atât cât cerurile sânt
Întinse peste-acest pământ.
22 Iar dacă voi o să păziţi
Poruncile şi le-mpliniţi,
Dacă-L iubiţi pe Dumnezeu
Şi ţineţi calea Lui mereu,
Dacă, de El, v-aţi alipit,
23 Atunci El va fi izgonit
Pe toate neamurile cari
În ţară sunt şi-s mult mai tari
Decât sunteţi, acuma, voi.
24 Oriunde veţi păşi apoi,
Locul acela o să fie
Al vostru dar. De la pustie,
Pân’ la Liban şi, socotit
Apoi din Eufrat pornit,
Până la marea de apus,
Va fi hotarul vostru pus.
25 Nimeni atunci, nu va putea
Ca împotrivă să vă stea,
Căci Domnul o să răspândească
Frica şi au să se-ngrozească
Cu toţi, în ţara voastră-apoi,
Doar când vor auzi, de voi.”
26 „Prezentă-i toată adunarea:
Eu – azi – pun binecuvântarea,
În faţa voastră. Lângă ea,
Blestemul, voi îl veţi avea.
27 Atent, asculte fiecare:
Parte de binecuvântare,
Aveţi, de ascultaţi mereu,
Poruncile lui Dumnezeu,
Pe care azi, eu vi le-am dat.
28 Dar dacă le veţi fi-ncălcat
Şi nu păziţi ce-a poruncit –
Legile care le-aţi primit –
Dacă, de El, vă depărtaţi,
Alţi dumnezei ca să urmaţi,
De-acest blestem, voiesc să ştiţi
Că, negreşit, veţi fi loviţi.
29 Când veţi lua în stăpânire
Ţara pe care, moştenire,
Domnul vi-o dă, pe-al ei pământ,
Să ştiţi că două locuri sânt:
Locul dintâi, cu toţi îl ştim –
E muntele zis Garizim.
Acolo, binecuvântarea,
Să o rostească adunarea.
Al doilea loc, este ştiut
Şi el; Vă este cunoscut
Drept muntele Ebal. În el –
Pe vârful muntelui acel –
Blestemul, trebuie să ştiţi
Ca, doar acolo, să-l rostiţi.
30 Dincolo de Iordan, sunt ei –
Acolo sunt munţii acei,
În spatele drumului care,
Spre-ale Canaanului hotare,
Se-ndreaptă, după cum se ştie –
Înspre apus – către câmpie,
Având Ghilgalu-n faţa lor,
Alăturaţi stejarilor
Cari ai lui More sunt. Apoi,
31 Peste Iordan veţi trece voi,
În stăpânire să luaţi
Ţara pe care-o căpătaţi –
De la al vostru Dumnezeu –
Ca să şedeţi în ea, mereu.
32 În ţara ‘ceea, voi – atunci –
Aceste legi şi-aste porunci,
Ce vi le dau, să le păziţi
Şi ne-ncetat, să le-mpliniţi.”