1 „Când şapte ani trec, fiecare
Va trebui să dea iertare.
2 Atenţie! Iată cum ai,
Astă iertare, să o dai:
Când veţi vesti poporului,
Iertarea-n cinstea Domnului,
Oricine-şi va fi-mprumutat
Aproapele, e obligat
Ca să îl ierte – negreşit –
De împrumutul dăruit.
Să nu-i mai ceară, niciodată,
Plata ce-i este datorată.
3 Doar pe străin, poţi să-l sileşti,
La plată; oprit însă, eşti,
De a-l sili pe frate’ tău –
Nu săvârşi aşa un rău!
4 Totuşi, la tine, nu cumva,
Sărac să fie cineva,
Căci fi-vei binecuvântat,
De Dumnezeu, neîncetat,
În ţara ce ai s-o primeşti
Acum, ca să o moşteneşti.
5 Tu trebuie s-asculţi, mereu,
De al tău Domn şi Dumnezeu
Şi să-mplineşti, cu scumpătate,
Poruncile ce ţi-au fost date.
6 De către Domnul, ne-ncetat,
Tu fi-vei binecuvântat,
Încât vei da cu împrumut
La cei care-ţi vor fi cerut,
Dar tu, nimic, nu ai să iei –
Cu împrumut – de la acei.
În vremea care va veni,
Tu, peste mulţi, vei stăpâni,
Dar ei nu au să reuşească,
Asupra ta, să stăpânească.
7 Atunci când ai să locuieşti
În ţara pe cari o primeşti
Tu, de la Domnul – şi-o să fie,
Acolo, prins de sărăcie,
Un frate-al tău – să te fereşti
Ca, inima, să-ţi împietreşti
Faţă de el. Necontenit,
Sprijin să-i dai celui lipsit
Şi nu-ţi închide mâna ta
Când, înainte, îţi va sta,
8 Ci dimpotrivă, să-l ajuţi.
Deschide-ţi mâna să-mprumuţi
Pe al tău frate, ca astfel,
Să poată face faţă el,
Nevoii ce-o să-l încolţească,
Să poată şi el să trăiască.
9 Ai grijă dar, să nu faci rău
Şi să rosteşti, în gândul tău:
„Anul iertării – cum se ştie –
Iată, curând, are să vie!”
Deci nu cumva, milă, să n-ai,
De frate’ tău şi să nu-i dai,
Căci împotriva ta – mereu –
El va striga la Dumnezeu,
Şi vei ajunge vinovat –
În faţa Lui – de-acest păcat.
10 Tu trebuie ca să îi dai
Fratelui tău, ceea ce ai.
Când îl ajuţi pe frate’ tău,
Să nu cumva să-ţi pară rău,
Căci binecuvântat, mereu,
De către Domnul Dumnezeu,
Vei fi, în tot ce-ai să lucrezi,
Dacă-n ăst fel, tu procedezi.
11 Întotdeauna – să se ştie –
Săraci, în ţară, au să fie.
De-aceea, azi, când vă vorbesc,
Eu, tuturor, vă poruncesc:
Deschideţi mâna, ne-ncetat,
Faţă de-al vost’ frate aflat
În strâmtorare şi-n nevoi,
Faţă de cei care, la voi,
Săraci vor fi şi, negreşit,
Faţă de cel ce e lipsit.”
12 „Dacă din fraţii tăi Evrei –
Fie bărbaţi, fie femei –
În strâmtorare, au să vie
Şi au să ţi se vândă ţie,
Doar şase ani să te slujeşti
De ei şi să îi slobozeşti
În anu-al şaptelea apoi,
Ca să se-ntoarcă înapoi.
Liber să plece, de la tine,
Căci slugi, mai mult timp nu-i vei ţine.
13 Când vremea ce-a fost sorocită –
Pentru slujire – e-mplinită,
Să nu îi laşi să plece-apoi,
Cu mâna goală înapoi,
Ci tu, când ai să-i slobozeşti,
Cu daruri să îi însoţeşti.
14 Deci din cireadă, ai să iei
Aceste daruri pentru ei,
Din arie de-asemenea,
Din teasc, din tot ce vei avea
Prin binecuvântarea care
Domnul ţi-o dă, fără-ncetare.
15 Aminte să-ţi aduci, mereu
Că ai fost rob, dar Dumnezeu,
Din al Egiptului ţinut,
Te-a scos şi, liber, te-a făcut,
Pentru că te-a răscumpărat.
De-aceea, astăzi, eu ţi-am dat
Astă poruncă. S-o păzeşti
Şi ne-ncetat să o-mplineşti.
16 Atunci când întâmpla-se-va
Să-ţi spună al tău rob, cumva,
„Eu, de la tine, nu voiesc
Să ies şi să te părăsesc” –
Şi astfel îţi va arăta
Că tu şi toată casa ta
Sunteţi iubiţi de către el –
Vei proceda, în acest fel:
17 Să iei o sulă, să te duci
Apoi, la rob şi să-l aduci
La uşa casei, iar de ea,
Urechea – grijă, vei avea –
Să i-o străpungi. Omul acel,
Mereu, îţi va fi rob astfel.
Şi tot aşa, te vei purta,
În urmă, şi cu roaba ta.
18 Nu-ţi pară rău, când timpul vine
Ca el să plece, de la tine,
Căci şase ani, el ţi-a slujit,
Iar acest timp s-a dovedit
A fi de două ori mai mare
Decât simbria celui care,
Cu plată, fost-a angajat.
De Domnul, binecuvântat,
Vei fi – de astfel procedezi –
În tot ceea ce-o să lucrezi.”
19 „Pe orice-ntâi născut – mereu –
Să îl închini, lui Dumnezeu,
Dacă-i de parte bărbătească
Şi în cireadă-o să se nască,
Sau poate-n turma ta de oi.
Pe cel dintâi născut, apoi –
Al vacii tale – să nu-l pui
La muncă. Lâna mielului
Întâi născut, vei fi oprit
Ca să o tunzi. Deci, folosit,
20 Va fi de către fiecare,
Primul născut, doar la mâncare;
Şi an de an – cu toţi ai lui –
Omul, în faţa Domnului –
În locu-n care, se-nţelege
Că Dumnezeu îl va alege –
O să se ducă, negreşit.
Acolo vă e-ngăduit
Ca să mâncaţi – cum s-a cerut –
Carnea întâiului născut.
21 Când un cusur acesta are –
De-i şchiop, sau de vedere n-are,
Ori vreo meteahnă a vădit –
Nu va fi, Domnului, jertfit.
22 Să nu porneşti, cu el, pe cale,
Ci să-l mănânci în ale tale
Cetăţi, cu cel ce e curat,
Dar şi cu cel ce-i necurat,
Cum se mănâncă, bunăoară,
Carnea de cerb, sau căprioară.
23 Doar sângele să nu-l mâncaţi,
Ci, pe pământ, să îl vărsaţi.”