1 „Păzeşte luna spicelor,
Iar sărbătoarea Paştelor,
Tu să o prăznuieşti, mereu –
Spre a-L cinsti pe Dumnezeu –
Căci noaptea, El te-a scos afară
Şi din robia ta amară –
Din a Egiptului ţinut –
Om liber, Domnul te-a făcut.
2 Cât pe pământ o să trăieşti,
Tu, Paştele, să le jertfeşti,
În cinstea Domnului. Din oi,
Să-I aduci jertfe, şi din boi,
În locul care, se-nţelege
Că Dumnezeu îl va alege,
Ca Numele să Şi-L aşeze.
3 Pe timpul cât o să dureze
Această sărbătoare mare,
Să ştii că nimeni voie n-are,
A folosi pâine dospită.
O săptămână împlinită,
Se vor mânca, pe-ntinsul ţării,
Azimi – sau pâinea întristării –
Căci din Egipt tu ai ieşit
În grabă, când l-ai părăsit.
Aşa să faci, ca să ţii minte
Şi să-ţi aduci, mereu, aminte,
De ziua când tu ai ieşit
Din ţara-n care-ai fost robit.
4 O săptămână încheiată,
Să nu se vadă-n ţara toată,
Nici un crâmpei de aluat.
De-asemeni, nu va fi păstrat
Nimic, din vitele pe care
Le vei jertfi în sărbătoare.
Deci peste noapte, să se ştie
Că nu trebuie să rămâie
Nimic din ce a fost jertfit –
Nimic din ce-a fost pregătit –
În seara primei zile, care
Deschide-a Paştelor serbare.
5 Acolo unde locuieşti,
Nu vei putea ca să jertfeşti
Paştele-n cinstea Domnului,
6 Ci ai să mergi, la locul Lui –
La locul pe cari, se-nţelege
Că Dumnezeu îl va alege,
Ca să-Şi aşeze, peste el,
Numele Său. În locu-acel –
În care, Numele-Şi va pune –
Seara, când soarele apune,
Poţi, Paştele, să le jertfeşti,
Pentru ca să îţi aminteşti
Că este timpul potrivit,
Ca-n vremea-n care ai ieşit
Din al Egiptului ţinut
Şi, din rob, liber, te-ai făcut.
7 Vei fierbe deci, vita tăiată
Şi ai să o mănânci pe toată,
În acel loc, ales anume,
De Dumnezeu, pentru-al Său Nume.
La al tău cort, în zori apoi,
Te vei întoarce, înapoi.
8 Deci şase zile încheiate,
Numai azimi vor fi mâncate;
S-aveţi apoi, o adunare –
A şaptea zi – de sărbătoare,
În cinstea Domnului. În ea,
N-o să lucreze nimenea.”
9 „Când vei începe-a secera
Grâul din câmp, vei număra
Zilele care au să vie,
Ca şapte săptămâni să fie.
10 Apoi – după-mplinirea lor –
Serbarea săptămânilor
S-o prăznuieşti şi fiecare
S-aducă jertfele pe care,
De bună voie-o să le dea,
Aşa după cum va putea,
Din ceea ce a căpătat,
Când fost-a binecuvântat,
De către Domnul Dumnezeu.
11 În faţa Domnului, mereu –
În locul Său, ales anume
Pentru a-Şi pune al Său Nume –
Tu să te bucuri, însoţit
De fii, de fiice, de Levit,
De robii care te slujesc,
De-orfanii care vieţuiesc
Cu tine-alături, în cetate,
De văduvele cari aflate
Vor fi, de-asemenea, la tine,
Şi cu străinul care vine
Să locuiască lângă voi.
12 Să îţi aduci aminte-apoi,
Că în Egipt, când te aflai,
În rândul robilor erai.
Aceste legi, să le păzeşti
Şi ne-ncetat, să le-mplineşti.”
13 „Când strâns e rodul câmpului,
Precum şi cel al teascului,
A corturilor sărbătoare,
S-o prăznuiască fiecare,
Un timp de şapte zile-apoi.
14 Atunci, vă veţi bucura voi,
De fii şi fiice însoţiţi,
De cei ce sunt – de neam – Leviţi,
De robii care vă slujesc,
De-orfanii care vieţuiesc
Cu voi alături, în cetate,
De văduvele cari aflate
Vor fi atunci, pe-al vost pământ,
Şi de cei care străini sânt.
15 Deci şapte zile, voi să ştiţi
Că trebuie să prăznuiţi
Această sărbătoare mare –
Cu toţi – în locu-acel pe care
Îl va alege Dumnezeu.
Acolo, ţineţi-o mereu,
În cinstea Domnului, căci El –
Dacă veţi face-n acest fel –
O să vă binecuvinteze
În tot ceea ce-o să lucreze
Mâinile voastre, ne-ncetat,
Şi-n rodul ce l-aţi semănat.
De-aceea, veseli fiţi mereu,
Şi cinste-I daţi, lui Dumnezeu.
16 Apoi, în faţa Domnului,
Pe tot cuprinsul anului,
Bărbaţii voşti’ – la sărbători –
Au să se suie, de trei ori,
În locul pe cari, se-nţelege
Că Dumnezeu îl va alege.
La praznicul azimilor,
La cel a săptămânilor,
La sărbătoarea cortului,
Bărbaţi-n faţa Domnului
Se vor sui. Fără-ndoială,
Nimeni să n-aibă mâna goală,
17 Ci fiecare o să dea
Atât numai cât va putea,
Precum l-a binecuvântat
Domnul, în ceea ce-a lucrat.”
18 „Tu – în cetăţi – judecători,
Ai să aşezi, şi dregători
Care vor trebui să fie
Aleşi, în orice seminţie,
Să judece, după dreptate,
În pricinile-nfăţişate
În faţa judecăţii lor,
De către omul din popor.
19 Să nu atingi vreun drept, cumva,
Şi să nu cate cineva,
La feţele oamenilor.
Să nu iei darurile lor,
Căci darurile îi orbesc
Pe înţelepţi şi răsucesc
Apoi, cuvântul drepţilor.
20 Vă spun dar, vouă, tuturor:
Umblaţi numai după dreptate
Şi-o urmăriţi, cu scumpătate,
Ca în ăst fel, voi să trăiţi,
În ţara ce o s-o primiţi
De la al vostru Dumnezeu,
În fericire, tot mereu.”
21 „Ascultă dar, al meu îndemn:
Să nu-ţi aşezi idoli de lemn,
Lângă altarul Domnului.
22 Să nu ridici, în faţa Lui,
Stâlpi idoleşti, căci ei, mereu,
Urâţi vor fi, de Dumnezeu.”