1 „Când, cu vrăjmaşii voştri, voi
Aveţi ca să purtaţi război
Şi veţi vedea mulţi cai şi care
Şi un popor cu mult mai mare
Decât al vost’, să n-aveţi teamă,
Căci Dumnezeu – de bună seamă –
Va fi cu voi, neîncetat,
Căci Domnul v-a eliberat
Din al Egiptului ţinut.
2 ‘Nainte de a fi-nceput
Războiul, preotul să vie
Şi-o cuvântare, el să ţie;
Îi va vorbi poporului,
Îmbărbătând inima lui.
3 Când tot poporul se adună,
Aste cuvinte, să le spună:
„Israele, ascultă-acum!
Să nu ai teamă, nicidecum!
Astăzi, aproape vă aflaţi
De lupta ce o s-o purtaţi
Cu-ai voşti’ vrăjmaşi. Când ăst război
Se va porni, în inimi, voi –
Atunci – să nu vă tulburaţi.
Nu vă-ngroziţi, nu vă speriaţi
De numărul vrăjmaşilor.
Fiţi fără teamă-n faţa lor!
4 Al vostru Domn şi Dumnezeu,
Cu voi va merge, tot mereu;
Pe-ai voşti’ vrăjmaşi o să-i lovească
Pentru ca să vă mântuiască.
5 Mai marii oştii – când se-adună
Poporul – astfel, au să spună:
„Omul care a ridicat
O casă nouă, dar n-a stat
Încă, în ea, plece-napoi!
Să nu mai vină la război,
Să nu se-ntâmple, bunăoară,
Ca-n toiul luptei, el să moară
Şi-apoi, un altul să îi ia
Casa şi să se-aşeze-n ea.
6 Cel care-o vie a plantat
Şi din al ei rod n-a mâncat,
Să nu mai vină la război,
Ci să se-ntoarcă înapoi,
Să nu se-ntâmple, bunăoară,
Ca-n toiul luptei, el să moară,
Iar via, altul să i-o ia
Şi să mănânce-apoi, din ea.
7 Acela cari, cu o femeie,
S-a logodit, făr’ să o ieie
Încă, la el, plece-napoi!
Să nu mai vină la război,
Şi să se-ntâmple, bunăoară,
Ca-n toiul luptei, el să moară
Şi-apoi să fie-a altuia
Logodnica ce o avea.”
8 Mai marii oştii să mai spună,
Poporului care se-adună:
„Cei cari, cu frică, se simţesc
Şi slabi de inimi se vădesc,
Să nu mai vină la război!
Să plece-acasă înapoi,
Să nu-nmoaie, prin teama lor,
Şi inimile fraţilor.”
9 Când capii de peste oştire
Vor isprăvi a lor vorbire,
Să pună-n frunte la popor,
Pe căpitanii oştilor.”
10 „Când ai s-ajungi la o cetate,
Cu cari urmează a te bate,
Iată ce vei avea a face:
Întâi, ai să o-mbii cu pace.
11 Dacă ea te va asculta
Şi-o să primească pacea ta,
Căci îţi deschide poarta ei,
Atuncea, toţi oameni-acei –
Deci cei care-au s-o locuiască –
Trebuie, bir, ca să-ţi plătească
Şi-apoi de-atunci, ei au să-ţi fie –
Întotdeauna – supuşi ţie.
12 Când ea nu te va asculta
Şi nu primeşte pacea ta,
Dorind să poarte mai apoi –
Cu neamul vostru – un război,
Tu să o împresori, de-ndată;
13 Iar când, în mâini, îţi va fi dată,
De al tău Domn şi Dumnezeu –
Care, cu tine, e, mereu –
Prin ascuţişul sabiei,
Să-i treci pe toţi bărbaţii ei.
14 Nevestele doar, le vei ţine –
Copii şi vite – pentru tine.
Vei mai lua prăzile-aflate,
Cu tot ce va mai fi-n cetate.
O să mănânce-al tău popor –
Atunci – prada vrăjmaşilor,
Pe care, Domnul va avea,
În a ta mână, să îi dea.
15 Aşa să faci, cu fiecare
Cetate, cari, la depărtare –
Faţă de tine – o să fie,
Şi cari nu va avea să ţie
De neamurile care sânt
Aflate azi, pe-al tău pământ.
16 Dar în cetăţile pe care
Poporul astei ţări le are –
Ţară pe cari, în stăpânire,
Domnul ţi-o dă, ca moştenire –
Nu vei lăsa nici o suflare
De viaţă-ntre-ale lor hotare.
17 Deci fără vreo deosebire,
Zdrobeşte, cu desăvârşire,
Popoarele care azi sânt
Aflate pe al tău pământ.
Să-i nimiceşti dar, pe Hetiţi,
Pe Amoriţi şi Canaaniţi.
Zdrobiţi vor fi şi Fereziţii,
Hetiţii şi-apoi Iebusiţii –
Aşa precum ţi-a poruncit
Domnul, mereu, când ţi-a vorbit –
18 Căci tu nu trebuie să iei,
Învăţătură, de la ei
Şi urâciuni să săvârşeşti
Ca astfel să păcătuieşti
Faţă de Dumnezeul tău,
Prin ceea ce vei face rău.
19 Când vă aflaţi într-un război
Cu o cetate pe cari voi
Mai multe zile-o-mpresuraţi,
Pomii, din câmp, să nu-i stricaţi,
Ci să mănânce-al vost popor
Numai din rodul pomilor;
Dar nicidecum, să nu-ncercaţi
Voi, cu securea, să-i tăiaţi.
Ce vină au? Sunt oameni oare,
Să-i spulberi, prin împresurare?
20 Poţi să îi tai pe-acei copaci
Cari nu-s pomi buni. Din ei să-ţi faci
Întărituri pe care-apoi,
Le foloseşti pentru război,
Până când are-a fi luată
Cetatea ce-i împresurată.”