1 „Când vei vedea boul pe care
Vei şti că frate’ tău îl are –
Sau oaia lui – şi ai să ştii
Că-s rătăcite, tu să vii,
Să iei dar, vitele acele,
Şi să te-ntorci ‘napoi cu ele,
La frate’ tău. Să te fereşti –
Dacă le vezi – să le-ocoleşti.
2 Când al tău frate se vădeşte
Că lângă tine locuieşte –
Dar nu-l cunoşti – o să rămână
La tine, dobitocul, până
O să îl ceară frate’ tău –
Deci cel care-i stăpânul său.
3 La fel vei face aşadar,
Când vei găsi al său măgar,
Sau haina lui, sau lucrul care
A fost pierdut din întâmplare,
Şi-n urmă ai să le găseşti –
Nicicând, să nu le ocoleşti.
4 Când boul, de la frate’ tău –
Sau poate că măgarul său –
Ai să-l găseşti căzut în drum,
Nu-l ocoli tu, nicidecum;
Ci să îi dai ajutorare,
Să se ridice în picioare.”
5 „Tu – pe femei – să le opreşti
Să poarte straie bărbăteşti.
Dar nici bărbatul să nu ieie,
Vreodată, haine de femeie.
Aceste lucruri – îţi pot spune –
Că nu-s decât o urâciune
Şi tot aşa vor fi mereu,
Pentru-al tău Domn şi Dumnezeu.
6 Dacă pe drum, când te găseşti,
Un cuib de pasăre, zăreşti –
În vreun copac, ori pe pământ –
În care pui sau ouă sânt,
Iar pasărea de-asemenea,
În cuib se va afla şi ea,
Să nu cumva tu să o iei,
Odată cu toţi puii ei.
7 Pe mamă, s-o eliberezi
Şi numai puii să-i păstrezi,
Ca multe zile – de trăit –
Să ai, în ţară, fericit.
8 O casă nouă, când zideşti,
Cu-n pălimar să-mprejmuieşti
Acoperişul, căci de are
Ca, de pe ea – din întâmplare –
Să cadă-un lucrător din cei
Aduşi pentru zidirea ei,
Vina de sânge nu va sta,
Atuncea, peste casa ta.
9 Să nu semeni, în a ta vie,
Seminţe care au să fie
De două feluri. Să veghezi
Ca nu cumva să întinezi
Prima sămânţă semănată
Şi rodul viei, totodată.
10 Când vei începe la arat,
Să nu înjugi, alăturat,
Bou şi măgar; să nu se pună
Aste-animale împreună.
11 Să nu porţi hainele-mpletite
Din fire cari sunt felurite.
Deci in şi lână, împreună,
Nu trebuie ca să se pună.
12 Pentru veşmântul folosit
Drept haină pentru învelit,
Tu, patru ciucuri, să-nsăilezi
Şi-apoi, la colţuri, să-i aşezi.”
13 „Cel care, soaţă, şi-a luat –
Iar după ce s-a-mpreunat
Cu ea, ajunge de-o urăşte,
14 Iar mai apoi o-nvinuieşte
De lucruri ce-s nelegiuite,
Iar prin cuvintele rostite
Îi scoate nume rău, spunând
„Eu am luat-o, şi-atunci când,
De ea, eu m-am apropiat,
Că nu-i fecioară, am aflat”,
15 Părinţii acelei femei,
Dovada fecioriei ei,
O vor lua s-o-nfăţişeze
Bătrânilor, s-o cerceteze
Apoi, în faţa porţilor,
Cari sunt ale cetăţii lor.
16 Când toţi bătrâni-au să se-adune,
Tatăl femeii le va spune:
„Pe fiica mea, precum se ştie,
Am dăruit-o de soţie,
Acestui om, şi se vădeşte
Că el, acuma, o urăşte.
17 De-o faptă rea, nelegiuită,
Îmi este fata-nvinuită.
Iată ce vină i-a adus
Bărbatul ei, prin ce mi-a spus:
„Să ştii că fata nu-i fecioară”.
Dar iată semnul, bunăoară –
Semnul ce-i dat pentru femei –
Dovada fecioriei ei.”
Al fetei strai, să îl desfacă,
În faţa lor şi-apoi, să tacă.
18 Bătrânii au să hotărască
Şi-n urmă, au să-l pedepsească,
Pe al ei soţ doar, negreşit.
19 Căci el, prin ceea ce-a vorbit,
Unei fecioare-n Israel,
Un nume rău i-a scos, astfel.
De-aceea, fi-va osândit
Şi pus la plată, negreşit;
O gloabă, în argint, să dea:
O sută sicli deci, să-i ia.
Această gloabă stabilită,
Tatălui ei, va fi plătită.
Pe fată-n urmă s-o primească,
În casă, şi să n-o gonească
Apoi, nicicând, căci o să-i fie –
Cât va trăi omul – soţie.
20 Dar dacă e adevărat
Ce va fi spus al ei bărbat –
Adică fata, bunăoară,
Într-adevăr n-a fost fecioară –
21 Atuncea, oamenii acei,
Din casă de la tatăl ei,
S-o scoată-afară, iar apoi,
Cu pietre, s-o ucideţi voi –
Locuitorii din cetate –
Pentru-ale sale mari păcate;
Căci a curvit pe când aflată
A fost, încă, la al ei tată.
Ucisă, trebuie să fie,
Pentru această mişelie
Ce-a săvârşit-o-n Israel.
Vei scoate dar, în acest fel –
Şi ai să cureţi orice rău –
Din mijlocul neamului tău.”
22 „Când veţi găsi pe un bărbat –
Care e prins că s-a culcat
Cu o femeie măritată –
Ucişi vor fi cei doi, deodată.
Să cureţi răul, în ăst fel,
Din mijlocul lui Israel.
23 Dacă o fată, bunăoară –
Ce-i logodită şi-i fecioară –
Într-o cetate, întâlneşte
Un om care o necinsteşte,
24 La porţile cetăţii, voi
Să-i duceţi dar, pe amândoi;
Să ieie pietre fiecare
Şi să-i lovească, să-i omoare:
Pe fată, căci nu a ţipat –
Când, cu ea, omul s-a culcat –
Ca să audă lumea toată
Cari în cetate-a fost aflată,
Iar pe bărbat, că a-ndrăznit,
Pe fată, s-o fi necinstit.
25 Dacă pe câmp, omu-ntâlneşte
O fată, şi o necinsteşte –
Iar fata este logodită
Şi-a fost, cu sila, necinstită –
Numai bărbatul – negreşit –
Cu moartea, fi-va pedepsit.
26 Fetei aceleia – vă zic –
Să nu i se facă nimic,
Pentru că n-a făcut, cu ştire,
O astfel de nelegiuire,
De cari e vrednică să moară.
Povestea fetei, bunăoară,
Este asemeni omului
Cari sare la vecinul lui
Şi îl omoară-n mod voit;
27 Căci fata ce s-a logodit,
Degeaba-n câmp, ar fi strigat,
Când nimenea nu s-a aflat,
Atuncea, pe acea câmpie,
Grabnic, în ajutor, să-i vie.
28 Dacă-ntâlneşte – bunăoară –
Un om, o fată ce-i fecioară –
Iar fata nu e logodită
Şi de-acel om e necinstită –
Şi dacă întâmpla-se-va
Să îi zărească cineva,
29 Pentru păcatul săvârşit,
Omul acel va fi silit
Ca, în argint, să îl plătească
Pe tatăl ei – să-i dăruiască
Cincizeci de sicli – iar pe ea,
El, de soţie, să o ia;
Va fi oprit să o gonească,
Din casă, cât o să trăiască,
Pentru că el, când a-ntâlnit-o,
A prins-o şi a necinstit-o.
30 Să nu-ndrăznească nimenea,
Pe soaţa tatălui, s-o ia;
Învelitoarea tatălui,
Să n-o salţi, de deasupra lui.”