1 „Atunci când întâmpla-se-va
Că doi se vor certa, cumva –
Iar ne-nţelegerea iscată
Se cere a fi judecată –
Pe cel ce e nevinovat,
Să-l laşi să plece, imediat;
Dar vinovatul dovedit,
Are să fie osândit.
2 Pe cel pe care-l dovedeşti
Că-i vinovat, să-l pedepseşti.
Iată ce trebuie făcut:
Cel osândit va fi bătut.
Omul care-i judecător,
Va cere slujitorilor
Care anume-acolo sânt,
Să îl întindă la pământ
Şi pe măsura vinei lui,
Să-i deie, osânditului,
Doar loviturile cerute
De faptele ce-au fost făcute.
3 Când vei lua aste măsuri,
Numărul dat, de lovituri,
A trece, nu e-ngăduit,
De patruzeci, căci înjosit,
Fratele tău s-ar arăta
Atuncea, înaintea ta.
4 Să nu legi gura boului,
La treieratul grâului.”
5 „Atunci când fraţii se adună
Să locuiască împreună,
Dacă se-ntâmplă, bunăoară,
Ca unul dintre ei să moară
Fără să fi avut copii,
Nevestei mortului, să ştii
Că, voie, n-o să i se dea
Ca un străin, drept soţ, să-şi ia.
Cumnatul ei are să vie
Ca să o ieie de soţie.
6 Apoi, întâiul său născut,
Pe care ea i l-a făcut,
O să îi ieie, mortului,
Şi numele şi-averea lui,
Ca să rămână-n acest fel
Numele său, în Israel.
7 Când omul, însă, nu va vrea,
Pe-a lui cumnată să o ia,
Femeia să se ducă are,
La a cetăţii poartă mare –
Unde bătrânii se adună –
Şi-n faţa lor, apoi, să spună:
„Iată, cumnatul meu nu vrea,
Ca de nevastă să mă ia –
Aşa cum cere dreptul dat
De faptul că îmi e cumnat –
Şi să ridice-n Israel,
Numele mortului astfel.”
8 Bătrânii vor chema, de-ndat’,
În faţa lor, pe-al ei cumnat;
Iar dacă omul stăruieşte
În hotărâri şi nu voieşte
Ca să o ia, spunând: „Nu vreau,
Ca de nevastă să o iau”,
9 Atunci se va apropia
Cumnata lui şi o să-i ia
Încălţămintea din picior –
Acolo-n faţa tuturor –
Şi-n urmă, pe al ei cumnat,
În faţă îl va fi scuipat,
Rostind apoi, în gura mare:
„Aşa se face celui care
Nu îi ridică fratelui,
Casa, în urma morţii lui!”
10 Iar casa omului acel,
Se va chema, în Israel,
Drept „casa celui descălţat”.
11 Dacă doi oameni s-au certat
Şi s-au bătut şi a venit
Nevasta omului lovit
Şi vrând să-şi scape-al ei bărbat,
Mâna a-ntins şi-a apucat
Pe-acel cari, soţul, îi lovea,
De partea ruşinoasă, ea
12 Să fie pedepsită-ndată:
Mâna să-i fie-atunci tăiată,
Şi nici o milă să nu ai,
Faţă de ea, când mâna-i tai.”
13 „Tu, două greutăţi, la tine –
În sacul tău – n-ai voie-a ţine.
Să nu ai – ca din întâmplare –
Una mai mică şi-alta mare.
14 Să n-ai, în casa ta dosite,
Mai multe efe felurite.
Să nu ai – ca din întâmplare –
O efă mică şi-alta mare.
15 O greutate-adevărată
Să ai, de fiecare dată.
În casă, de asemenea,
O efă dreaptă vei avea,
Ca multe zile să trăieşti
În ţara pe care-o primeşti
Tu, de la al tău Dumnezeu,
Şi să o stăpâneşti, mereu.
16 Căci orişicine foloseşte,
Măsuri nedrepte, săvârşeşte
O nedreptate şi pot spune
Că ele sunt o urâciune –
Şi tot aşa vor fi mereu –
Pentru-al tău Domn şi Dumnezeu.”
17 „Să-ţi aminteşti ce ai păţit
Cu Amalec, când ai ieşit
Din al Egiptului ţinut –
Să-ţi aminteşti ce ţi-a făcut!
18 Ştii că atunci când te-ai aflat
Pe drum, pribeag, s-a aruncat
Asupra ta, pe dinapoi,
Lovind pe cei care-n convoi
Erau în coadă, obosiţi
Şi de puteri secătuiţi.
19 Atunci când o să ai odihnă –
Când Dumnezeu îţi va da tihnă –
După ce ai să-i nimiceşti
Pe-ai tăi vrăjmaşi şi-ai să primeşti
Ţara promisă-n stăpânire
Ca să îţi fie moştenire,
Lui Amalec nu-i da uitare,
Ci şterge-i neamul, de sub soare.”