1 „Când vei lua în stăpânire
Ţara, pe care, moştenire,
Domnul ţi-o dă – atunci când ai,
În acea ţară, ca să stai –
2 Să strângi întâiul rod, din toate
Bucatele ce le vei scoate,
De pe pământul ţării tale
Pe care a găsit cu cale,
Să ţi-o dea Domnul, şi să-l pui
Apoi, în coş, ca să te sui
Cu el, la locu-ales anume,
De Dumnezeu, pentru-al Său Nume.
3 Să mergi, la preot, şi să-i spui:
„Mărturisesc azi, Domnului,
Că în sfârşit, eu am intrat
În ţara pe cari a jurat –
Părinţilor mei – Dumnezeu,
Că o va da, neamului meu.”
4 Preotu-atuncea să îţi ia
Coşul pe care-l vei avea;
Să-l pună-n faţa Domnului,
Acolo, la altarul Lui.
5 După ce, coşul, îl va pune,
Iei iar cuvântul şi vei spune:
„Avut-am tată Arameu,
Care pribeag a fost, mereu,
Încât ajuns-a, bunăoară,
A fi aproape ca să moară.
El, cu puţini inşi, a venit
Şi în Egipt a locuit,
Pentru o vreme, timp în care
Ajunse a fi un neam mare
Şi în puteri s-a întărit.
6 Cât, în Egipt, el a trăit,
A fost supus la grea robie –
Aşa precum bine se ştie –
Căci i-a fost neamul chinuit,
Neîncetat, şi asuprit.
7 Din acel loc, în urmă, noi,
La Domnul, am strigat apoi.
El, glasul, ni l-a auzit
Şi înspre noi, când a privit,
Văzut-a chinu-acela mare
Şi asupririle pe care
Le îndura al nost’ popor.
8 Din mâna Egiptenilor,
Domnul ne-a scos, prin braţu-I tare,
Prin semne înfricoşătoare
Şi prin minuni nemaivăzute
Ce doar de El pot fi făcute.
9 Ne-a dus în acest loc, în care
Azi stăm, iar astă ţară mare
În care curge, tot mereu,
Lapte şi miere, Dumnezeu,
Nouă, ne-a dat-o-n stăpânire,
Să o avem drept moştenire.
10 Acuma iată, Domnului,
Îi dau rodul pământului –
Pe care-ntâi l-am adunat –
Din locul pe cari mi l-ai dat
Tu Doamne-n astă ţară, mie.
Acest prim rod, ţi-l aduc Ţie!”
Să-l pui în faţa Domnului
Şi-nchină-te-n ‘naintea Lui,
Pentru că Domn şi Dumnezeu
Îţi este şi-ţi va fi, mereu.
11 În urmă, când vei fi sfârşit,
Te bucură cu-al tău Levit
Şi cu străinul care vine –
Atuncea – pentru-a fi cu tine,
Şi cu întreagă casa ta,
De ceea ce vei căpăta –
De bunurile dobândite
Cari, de la Domnul, sunt venite.”
12 „După ce strângi, fără-ndoială,
Din roade, a ta zeciuială,
Când anul zeciuielii vine –
Cari tot al treilea-i pentru tine –
Tu să o dai Levitului,
De-asemenea orfanului,
Precum şi văduvelor care
Vor fi la tine, în hotare,
Pentru-a mânca pe săturate,
Toţi cari vor fi-n a ta cetate.
13 În faţa Domnului apoi,
Iată ce o să spuneţi voi:
„Din casă-am scos tot ce-i sfinţit
Şi-n urmă, eu le-am oferit
Orfanilor, Levitului
Văduvei şi străinului,
Căci astfel, Doamne-am împlinit
Ceea ce Tu mi-ai poruncit.
14 Nu am mâncat nimic, din ele,
În timpurile jalei mele.
Nimic n-am întrebuinţat
Pentru ceva ce-i necurat;
Nimic apoi, n-am dăruit,
Din ele, oricine-a murit;
De al meu Domn şi Dumnezeu,
Am ascultat, într-una, eu –
Aşa precum El a lăsat –
După porunca ce mi-a dat.
15 Priveşte din locaşu-Ţi sfânt –
Din cerul Tău – către pământ!
Priveşte Doamne, către noi
Şi binecuvintează-apoi,
Întreg poporul Israel
Şi ţara care, pentru el,
Ai pregătit-o a fi dată –
Precum Tu le-ai jurat odată,
Părinţilor ăstui popor,
Când spus-ai că urmaşii lor
Vor căpăta o ţară care –
În ea – lapte şi miere, are.”
16 „Azi, al tău Domn şi Dumnezeu
Îţi porunceşte ca, mereu,
Poruncile să le-mplineşti
Şi legile să le păzeşti
Din suflet, din inima ta,
Atât cât, pe pământ, vei sta.
17 Astăzi, tu ai mărturisit
Că Domnul este – negreşit –
Doar al tău Domn şi Dumnezeu,
Şi că ai să păzeşti, mereu,
Tot ceea ce ţi-a poruncit
Şi tot ce El a rânduit,
Iar glasul Său – neîncetat –
De tine, fi-va ascultat.
18 Azi, Domnul ţi-a mărturisit
Că eşti poporul rânduit
A fi mereu al Domnului,
Dacă păzeşti porunca Lui.
19 Astfel, deasupra tuturor,
Se va-nălţa al tău popor.
Întâietate vei avea
În slavă şi de-asemenea,
Pe lângă faimă, măreţie
Urmează aţi fi dată ţie,
Iar între neamuri, pe pământ,
Tu ai să fii un popor sfânt
Pentru-al tău Domn şi Dumnezeu,
Aşa precum s-a spus mereu.”