1 „Dacă ai să asculţi, mereu,
De al tău Domn şi Dumnezeu
Şi-ai să-mplineşti, necontenit,
Poruncile ce le-ai primit,
Astăzi, din partea Lui, în toate,
Tu vei avea întâietate,
Între popoarele cari sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
2 Iată – de staţi, cu Domnul, voi –
Ce binecuvântări apoi,
Urmează ca să căpătaţi –
Trebuie doar să-L ascultaţi:
3 El te va binecuvânta
Când în cetatea ta, vei sta.
De-asemeni, binecuvântat
Vei fi când eşti, la câmp, plecat.
4 Rodul pe care o să-l dea
Pântecul tău, de-asemenea
Şi roadele ogoarelor,
Precum şi rodul turmelor,
De Dumnezeu, vor fi vegheate
Şi fi-vor binecuvântate.
5 Coşniţa ce o vei avea,
Postava ta, de-asemenea –
Deci lucrurile tale, toate –
Mereu sunt binecuvântate.
6 Primi-vei binecuvântare –
Întotdeauna – la plecare
Şi la venirea-n locuinţă.
7 Mereu, primi-vei biruinţă
Peste vrăjmaşii ce vor sta,
Să lupte, împotriva ta.
Au să îţi iasă înainte
Pe-un singur drum, dar ia aminte
Că au să fugă înapoi,
Pe şapte drumuri, mai apoi.
8 Primi-vei binecuvântare –
Întotdeauna – în grânare,
În lucrul tău, când îţi aşezi
Mâna, pe el, ca să lucrezi.
Vei fi dar, binecuvântat,
În ţara ta, neîncetat.
9 Pentru-al tău Domn, tu, pe pământ,
Vei fi, mereu, un popor sfânt –
Aşa precum El ţi-a jurat –
Dacă vei merge, ne-ncetat,
Numai pe calea Domnului
Şi vei păzi porunca Lui.
10 Popoarele se vor uita
Şi vor vedea că veţi purta
Numele Domnului şi-apoi,
Au să se teamă-atunci, de voi.
11 Cu bunătăţi, tu – negreşit –
De Domnul, fi-vei copleşit,
Sporindu-ţi rodul trupului,
Al turmei şi-al pământului,
În ţara pe cari a jurat,
Părinţilor tăi, ne-ncetat,
Că El are să ţi-o dea ţie,
În stăpânire, pe vecie.
Domnul în ţară-o să te pună
12 Şi-apoi, comoara Sa cea bună –
Deci cerul – grijă, va avea,
Să o deschidă, ca să dea
Ploaie la vreme-n a ta ţară,
Să binecuvinteze, iară,
Lucrul pe care l-ai făcut.
La multe neamuri, cu-mprumut,
Tu o să dai, dar n-ai să iei
Nimic, de la oameni-acei.
13 Domul va face, „cap”, să fii
Şi nicidecum „coadă”, să ştii!
Întotdeauna, numai sus,
Tu vei ajunge a fi pus,
Iar jos, nu vei fi pus, defel,
Dacă vei asculta de El
Şi dacă ai să împlineşti
Poruncile ce le primeşti,
14 Făr’ să te-abaţi către dreapta
Ori să te-abaţi la stânga ta,
De la tot ce v-am poruncit,
Astăzi, şi făr’ să fi slujit,
În lume, altor dumnezei,
Sau să vă fi-nchinat la ei.”
15 „Dar dacă n-ai s-asculţi mereu
De ce-ţi va spune Dumnezeu
Şi dacă n-ai să împlineşti
Poruncile ce le primeşti,
Cu toate legile pe care
Ţi le dau astăzi, spre păstrare,
Iată blestemul care vine
Şi care va lovi în tine:
16 Când în cetate, vei fi stat,
Acolo fi-vei blestemat;
Şi blestemat veţi fi apoi,
Pe toate câmpurile, voi.
17 Coşniţa ce o vei avea,
Postava de asemenea –
Deci lucrurile tale, toate –
Atuncea fi-vor blestemate.
18 Rodul pe care o să-l dea
Pântecul tău de-asemenea,
Apoi rodul ogoarelor,
Al turmei şi-al cirezilor –
Indiferent dacă e miel,
Indiferent dacă-i viţel –
Nu vor fi binecuvântate,
De Dumnezeu, ci blestemate.
19 Eşti blestemat – îţi dau de ştire –
Şi-atunci când pleci şi la venire.
20 Atuncea, de la Domnul vine
Numai blestemul, peste tine:
Asupră-ţi, va veni turbarea,
Veni-va şi ameninţarea
Lovind în lucrul tău de care
Ai să te-apuci, până când are
Să fie totul nimicit;
Apoi şi tu vei fi pierit,
De răutatea faptei tale
Care, de-adevărata cale –
De al tău Domn şi Dumnezeu –
Doar te-a îndepărtat, mereu,
Încât ajuns-ai, la sfârşit,
Că pe-al tău Domn, L-ai părăsit.
21 Atuncea vei vedea că vine
Ciuma şi va lovi în tine,
Încât ai să te prăpădeşti,
În ţara pe care-o primeşti.
22 Lovit vei fi tu, cu lingoare
Şi cu căldură arzătoare,
Cu friguri şi cu obrinteală,
Cu secetă; fără-ndoială,
Rugină-n grâu ţi se va pune
Şi-apoi în urma ei, tăciune.
Acestea te vor urmări,
Până, din lume, vei pieri.
23 Deasupra ta – de bună seamă –
Cerul va fi ca de aramă;
Pământul tău – a ta moşie –
Ca fierul, va avea să fie.
24 În loc de ploaie, vor cădea
Doar praful şi cu pulberea.
De ele doar, vei fi lovit,
Până când fi-vei nimicit.
25 Domnul va face – nevăzut –
Să fii de-ai tăi vrăjmaşi, bătut.
Pe-un drum le vei ieşi-n ‘nainte,
Însă pe şapte – ţine minte! –
Tu vei fugi, din faţa lor.
O groază-n ochii tuturor –
În ale lumi-mpărăţii –
Neîncetat, tu ai să fii.
26 Cu morţii tăi, ai să hrăneşti
Păsări şi fiare pământeşti –
Şi nu va fi nimeni, la voi,
Spre a le alunga apoi.
27 Iată, din partea Domnului,
Cu bubele Egiptului,
Tu, ne-ncetat, vei fi bătut:
Vei face bube la şezut,
Râie, pecingine de care
Nu ai să capeţi vindecare.
28 Domnul, atunci, are să ştie,
Să îţi trimită nebunie;
Te va lovi şi cu orbire
Şi cu a minţii rătăcire,
29 Iar ziua – în amiaza mare –
Vei bâjbâi fără-ncetare,
Ca orbul de vederi lipsit,
În negură învăluit.
În lucrul ce îl faci, deloc,
Nu vei putea să ai noroc.
Cât vei trăi, doar apăsat
Vei fi într-una şi prădat;
Nu va fi nimeni săritor,
Ca să îţi vină-n ajutor.
30 Logodnică, de vei avea,
Altul se va culca cu ea.
O casă, când ai să zideşti,
Nu vei putea s-o locuieşti.
O vie, dacă vei avea,
Nu vei putea mânca din ea.
31 Bou-ţi va fi înjunghiat,
Însă tu nu vei fi mâncat,
Din carnea lui. De-asemenea,
Măgarul o să ţi se ia
Şi nu-l vei mai primi-napoi.
Când intră turma ta de oi
În mâinile vrăjmaşilor,
Nimeni nu-ţi sare-n ajutor.
32 Copiii tăi duşi au să fie,
De alte neamuri, în robie.
Ai tăi ochi s-or topi de dor,
Privind mereu, în urma lor,
Iar mâna ta nu va avea
Atunci, nici o putere-n ea.
33 Din rodul dat de-al tău ogor,
O să mănânce alt popor,
Pe care nu l-ai cunoscut;
Apoi întregul tău avut,
De către el, va fi luat.
Vei fi zdrobit şi apăsat.
34 Priveliştea ce-ai s-o zăreşti
Te face să înnebuneşti.
35 Cu bube rele, Dumnezeu
Te va lovi mereu, mereu –
La coapse şi genunchi – de care
Nu ai să capeţi vindecare.
Din talpă-n creştet, negreşit,
De bube, ai să fii spuzit.
36 Şi tu şi cel cari îl vei ţine
Ca împărat pus peste tine,
De Dumnezeu, duşi o să fiţi,
La un popor pe cari nu-l ştiţi –
Pe care nu l-aţi cunoscut,
Şi-ai voşti’ părinţi nu l-au ştiut;
Iar printre oamenii acei,
Sluji-veţi altor dumnezei
Care din lemn şi piatră sânt.
37 De râs veţi fi voi, pe pământ,
De pomină-n orice popor,
Şi de batjocura celor
Printre cari fi-veţi duşi, mereu,
De către Domnul Dumnezeu.
38 Sămânţă multă-i semăna,
Dar rod, puţin, vei aduna,
Căci de lăcuste-aproape toată
Sămânţa îţi va fi mâncată.
39 Apoi din via ce-o sădeşti –
În care tu ai să munceşti –
Nu vei ajunge a avea,
Un strop de vin, măcar, din ea.
N-ai să culegi nici rodul ei,
Căci viermii doar, vor fi acei
Cari vor putea a se-nfrupta,
Din strugurii, din via ta.
40 Măslini, în ţară, vei avea,
Dar să te ungi, nu vei putea,
Nicicând, cu untdelemnul lor,
Căci pân’ la vremea roadelor,
Măslinele le vor cădea.
41 Tu, fii şi fiice, vei avea
Însă, copiii au să-ţi fie –
Neîncetat – duşi în robie.
42 Omizi doar se vor înfrupta,
Din pomii tăi, din roada ta,
Ieşită din al tău ogor.
43 Străinul, din al tău popor,
O să se-nalţe tot mai sus,
Când tot mai jos, tu vei fi pus.
44 El te va fi împrumutat,
Dar tu-mprumut nu-i vei fi dat;
El va fi-n frunte – vei vedea –
Iar tu, în coadă, vei şedea.
45 Aste blesteme – să ştii bine! –
Veni-vor toate, peste tine;
Mereu au să te urmărească
Şi au ca să te nimicească;
Căci tu, de glasul Domnului,
N-ai ascultat. Porunca Lui –
Şi legile ce le-ai primit –
De-asemenea, nu le-ai păzit.
46 Acestea toate au să fie
Minuni şi semne, pe vecie –
Şi pentru tine, cel de-acum,
Şi pentru cei ce sunt pe drum.
47 Pentru că te-ai împotrivit
Şi Domnului nu I-ai slujit
Din inimă, cu bucurie –
De bunăvoie-n veselie –
În mijlocul belşugului
Ce l-ai avut din mâna Lui,
48 Acuma ai să Îi slujeşti
Din locu-n care te găseşti:
De foamete înconjurat,
De mare secetă uscat,
Gol şi de lipsuri chinuit,
Şi de vrăjmaşi încercuit –
Pe care Domnul i-a trimis
În contra ta, cum a promis.
Un jug de fier, El îţi va pune,
Pe gât, până te va supune
Şi vei ajunge – negreşit –
În urmă, a fi nimicit.
49 După porunca Domnului,
Din marginea pământului
Un neam porneşte-apoi şi vine
Să cadă-n urmă, peste tine,
Cu zbor de vultur. Va avea
O limbă, pe cari nimenea –
Dintre ai tăi – n-au s-o dezlege
Ca să o poată înţelege;
50 Este un neam cu-nfăţişare
Sălbatică; e un neam care,
De cei bătrâni, nu se sfieşte,
Şi nici o milă nu vădeşte
Pentru copiii nimănui.
51 El, roadele pământului,
La va mânca. De-asemenea,
Rodul cari turma-l va avea,
O să-l mănânce, negreşit,
Până când fi-vei nimicit.
Nimic nu-ţi va lăsa, din grâne:
Nici grâu, nici must nu-ţi va rămâne,
Nici untdelemn şi nici viţei;
Nici de la oi nu-ţi lasă miei.
De toate, fi-vei jefuit,
Până când tu vei fi pierit.
52 Cetăţile tale-ntărite,
De el, vor fi încercuite,
Până când zidurile-n cari
Ţi-ai pus nădejdea că sunt tari,
Se prăbuşesc, în a lui cale,
Pe tot întinsul ţării tale.
53 Apoi, în marea-ţi strâmtorare
Şi în necazul tău cel mare –
Pe cari ţi l-a pricinuit
Vrăjmaşul tău – vei fi silit
Să-ţi mănânci rodul trupului,
Să mănânci carnea fiului
Şi-a fiicei de asemenea,
Pe cari, Domnul o să ţi-i dea.
54 Cel mai gingaş din neamul tău
Şi mai milos – va privi rău,
La cel cari, frate, o să-i fie,
Precum şi la a sa soţie
Care, la sânu-i, s-a culcat,
La fiii care i-a cruţat;
55 Şi carne, din copii lui –
Din cari mănâncă – nimănui
Dintre cei care sunt cu el,
Nu le va da, în nici un fel,
Căci nu-i va mai rămâne lui –
În mijlocul necazului
Şi în cumplita strâmtorare –
Nimic, în urmă, de mâncare.
Toate acestea au să fie,
Din pricină că au să vie
Necazuri, strâmtorări, mult rău,
Aduse de vrăjmaşul tău.
56 Femeia pe care-o ştiai
Gingaşă – pe care-o priveai
Ca pe cea mai miloasă – care,
În gingăşia ei cea mare,
Mereu voia, cât mai uşor,
Să îşi aşeze-al ei picior
Atunci când paşii îşi purta,
În acel timp, se va uita
La cel care îi e bărbat –
Şi cari, la sânu-i, s-a culcat –
Fără de milă. Chiar pe cei
Care vor fi copiii ei,
La fel are să îi privească.
57 Nimic n-o să le dăruiască
Din pieliţa ce l-a-nvelit
Pe nou născutul zămislit.
Din pieliţa aceea care
Ieşitu-i-a dintre picioare –
Şi din copilul zămislit –
N-o să le deie, negreşit,
Nimic, fiind în lipsă mare.
De-aceea, singură, ea are
Să îl mănânce-n loc ferit,
Pe cel pe cari l-a zămislit.
Toate acestea au să fie
Din pricină că au să vie
Necazuri, strâmtorări, mult rău,
Aduse de vrăjmaşul tău.
58 Dacă cumva, n-ai să păzeşti
Şi dacă n-ai să împlineşti
Cuvintele scrise în carte –
Cari fac, din astă lege, parte –
Dacă apoi, de bună seamă,
În urmă, nu vei avea teamă
Faţă de-acest Nume slăvit
Şi-nfricoşat, întipărit
În al tău Domn şi Dumnezeu,
59 Lovit vei fi atunci, mereu,
În chipul cel mai minunat –
Cu cei care-ţi vor fi urmat –
Prin grele boli, nenumărate,
Care nu pot fi vindecate.
60 De bolile ce le ştiai –
De teama căror tremurai,
Cari în Egipt au bântuit –
Ajunge-vei a fi lovit.
61 Ba mai mult încă: Dumnezeu,
Îţi va aduce boli, mereu,
Şi răni ce nu s-au pomenit
În cartea legii şi, lovit,
Vei fi, fără să prinzi de ştire,
De toate, pân’ la nimicire.
62 După ce-ai fost în număr mare –
Asemenea stelelor care
Pe cer sunt – vei ajunge mic.
Vei fi – ca număr – mai nimic,
Pentru că tu, neîncetat,
De Domnul tău, n-ai ascultat.
63 Aşa cum Domnul Dumnezeu
Se bucurase, tot mereu,
Să te-nmulţească, acum El
O să se bucure la fel,
Când te va pierde-n mod voit,
Până când fi-vei nimicit.
64 Împrăştiat, fără-ncetare,
Ai să fii tu, printre popoare,
Din capătul pământului,
La celălalt capăt al lui.
Şezând cu oamenii acei,
Ai să slujeşti alţi dumnezei –
Pe care nu i-ai cunoscut
Şi-ai tăi părinţi nu i-au ştiut.
65 La neamuri, când va fi să stai,
Tu, linişte, nu o să ai.
Nu vei avea loc de odihnă,
În care să te-aşezi în tihnă,
Un loc al tău pe cari să-ţi pui,
Când vrei, talpa piciorului.
Teama, atunci, mereu va sta
Înfiptă, în inima ta.
În vremea care o să vie,
Lâncezi, ai tăi ochi au să fie,
Iar sufletul tău – ne-ncetat –
Are să fie-ndurerat.
66 Viaţa-ţi va sta – să iei aminte! –
Nehotărâtă, înainte.
Vei tremura înspăimântat,
Ziua şi noapte, ne-ncetat.
De viaţa sa, nimeni din voi,
Sigur, nu va mai fi apoi.
67 În groaza ce te va pătrunde
Şi-n inimă-ţi se va ascunde,
În faţa lucrurilor care
Le vei vedea fără-ncetare,
În fiecare dimineaţă,
Ai să rosteşti, scârbit de viaţă:
„O, de-ar veni şi înserarea!”
Însă când bezna umple zarea,
Din nou ţi se-ntristează faţa,
Şi spui: „Să vină dimineaţa!”
68 Domnul te va întoarce-apoi
Şi, pe corăbii, înapoi,
Către Egipt, porneşti, pe mare,
Făcând iar, drumul, despre care,
Eu îţi spuneam: „Să nu-l mai vezi!”
Acolo când tu ai să şezi,
Ai să te vinzi vrăjmaşului,
Fiind robul şi roaba lui;
Şi nimenea nu o să vie,
Cumpărător, ca să îţi fie.”