1 Iată cuvintele pe care
Le-a aşezat Moise-n cântare:
„Luaţi aminte ceruri, voi,
Căci am să vă vorbesc apoi!
Ascultă – cu luare-aminte –
Pământule, aste cuvinte,
Pe care am să le rostesc.
2 Iată că eu vă dăruiesc,
Acum, învăţătura mea:
Ca ploaia, vreau să curgă ea;
Precum o rouă pe pământ
Să cadă şi al meu cuvânt,
Ca ploaia iute ce dă viaţă
Cernându-se peste verdeaţă,
Ca stropii ei care învie
Covorul ierbii din câmpie.
3 Numele Domnului, voiesc,
În faţa voastră, să-L vestesc.
Slavă, să înălţaţi mereu,
Pentru-al vost’ Domn şi Dumnezeu!
4 El este Stânca întărită.
Lucrarea Sa-i desăvârşită.
Drepte sunt căile pe care
Al nostru Dumnezeu le are.
Întotdeauna – ne-ndoios –
Domnul se-arată credincios,
Iar nedreptatea nu trăieşte
În Dumnezeu. El se vădeşte
A fi, mereu, drept şi curat.
5 Dar ai Săi oameni s-au stricat;
Copiii Lui, netrebnicie,
Au dovedit. Ea o să fie,
Neîncetat, ruşinea lor –
Ruşinea-ntregului popor.
Neam îndărătnic şi stricat!
6 Purtarea ta a arătat
Cum, pe-al tău Domn, Îl răsplăteşti,
Popor nechibzuit ce eşti!
Popor lipsit de-nţelepciune!
Oare nu El ţi-e Tată? Spune!
Oare nu El, cu-a Sa ştiinţă,
A întocmit a ta fiinţă?!
7 De vremuri vechi, să-ţi aminteşti
Şi anii să îi socoteşti
Prin oamenii care-au plecat,
Ducându-se leat după leat.
Să îl întrebi pe al tău tată,
Căci el te va-nvăţa, îndată.
Dacă-ntrebări, tu le vei pune
Bătrânilor, ei îţi vor spune.
8 Când Cel Prea ‘Nalt a dăruit –
Precum cu cale a găsit –
O moştenire, tuturor –
Parte făcând neamurilor –
Pe oameni, El i-a despărţit
Şi în popoare i-a-mpărţit;
A aşezat hotarul lor –
Pământul oricărui popor –
Gândind la numărul pe care
Neamul lui Israel îl are,
9 Pentru că partea Domnului
Este acest popor al Lui.
Din Iacov, este neamu-acel,
Pe care-l moşteneşte El.
10 Poporu-acesta, rătăcit
Într-un pustiu, El l-a găsit.
Doar urlete înfricoşate,
În marea lui singurătate,
Se auzeau, necontenit.
El l-a luat şi l-a-ngrijit,
Cu dragoste, pe-acel popor;
Ca pe lumina ochilor,
El l-a păzit, neîncetat –
11 Aşa precum şi-a scuturat
Vulturul cuibul, bunăoară,
Cari, peste puii săi, când zboară,
Deschide larg aripa lui
Şi-i ia în pene pe-ai săi pui.
12 La fel făcut-a Dumnezeu:
El l-a călăuzit, mereu –
Singur fiind – pe-al Său popor.
N-a existat, în jurul lor,
Vreun dumnezeu străin, căci El –
Doar Dumnezeu – a fost Acel
Cari l-a vegheat, necontenit.
13 În ţară, Domnul l-a suit,
Iar Israelul a mâncat
Rodul ce-a fost în câmp aflat.
Ba şi mai mult i-a dat El încă:
Să sugă miere-apoi, din stâncă,
Şi untdelemn din acea care
Fusese stânca cea mai tare.
14 Unt de la vaci, lapte de oi,
Grăsimea mieilor apoi
Şi a berbecilor pe care,
Pe-al său cuprins, Basanu-i are
Şi-apoi grăsimea ţapilor
Şi-a grâului ogoarelor,
Poporul a mai căpătat.
Iar de băut, Domnul a dat,
Vinul, pentru al Său popor,
Cari sânge-i al strugurilor.
15 S-a îngrăşat, în acest fel –
Atunci – poporul Israel
Şi din picior, a azvârlit; –
Te-ai îngrăşat şi te-ai lăţit! –
A săvârşit un lucru rău:
Pe Domnul – Ziditorul său –
Poporu-atunci L-a părăsit
Şi astfel, a nesocotit
Chiar Stânca mântuirii sale.
16 A reuşit – pe-această cale –
Să-L întărâte-apoi, mereu,
Pe al său Domn şi Dumnezeu.
Prin dumnezei străini de el –
La gelozie – pe Acel
Care e Domn adevărat,
Acest popor L-a aţâţat.
Prin urâciunea săvârşită,
Mânia Lui a fost stârnită,
17 Căci al lui Israel popor
A adus jertfe dracilor,
Precum şi unor dumnezei
Care, străini erau, de ei –
Pe care nu i-au cunoscut,
Căci de curând au apărut –
De care nici nu se temeau
Părinţii lor, pe când trăiau.
18 A lui Israel adunare
A părăsit Stânca, din care,
A fost născută şi-a uitat
De Cel prin cari s-a-ntemeiat.
Atunci când Domnul a văzut,
Lucrul pe care l-a făcut
19 Poporul Său, S-a mâniat;
Pe-ai Săi copii, S-a supărat
20 Şi-apoi, în urmă, a vorbit:
„Îmi voi ascunde, negreşit,
De ei, de-acuma, Faţa Mea,
Şi-abia atuncea vor vedea
Care va fi al lor sfârşit,
Pentru că ei s-au dovedit
Că au ajuns un neam stricat.
Necredincioşi s-au arătat
A-Mi fi aceşti copii ai Mei,
Prin tot ceea ce-au făcut ei.
21 La gelozie – ne-ncetat –
Aceştia M-au întărâtat,
Prin tot ce nu e Dumnezeu.
Prin idolii deşerţi, mereu,
Au vrut a Mă întărâta.
De-acum, şi Eu voi căuta
Să-i întărât la gelozie
Şi să stârnesc a lor mânie,
Printr-un popor cari nu-i popor
Şi printr-un neam neştiutor.
22 Iată, aprind a Mea mânie:
Voi arde până-n temelie
Şi locuinţa morţilor
Şi temelia munţilor.
Voi arde-n para focului
Şi roadele pământului.
23 Nenorociri am să stârnesc
Şi-apoi, am să le-ngrămădesc
Pe toate, peste-al Meu popor.
Săgeţi arunc, asupra lor,
24 Încât foamea o să-i topească
Şi friguri au să-i chinuiască,
Pân’ se vor stinge. Boli cumplite
Îi vor lovi; le voi trimite
Şi fiarele cu colţii lor
Şi-apoi otrava şerpilor.
25 Atunci când vor ieşi afară,
De sabie, ei au să piară;
Când înlăuntru-au să se-adune,
O groază mare-i va răpune.
Cel tânăr nu e ocrotit;
Fata, şi ea a-mpărtăşit
Aceiaşi soartă ca şi el;
Sugarul va păţi la fel;
Iar cel bătrân, de-asemenea,
Aceiaşi soartă va avea.
26 Voiam să zic: „Cu o suflare
Îl voi lua pe fiecare”,
Voi şterge pomenirea lor
Din mijlocul popoarelor!
27 Dar de vrăjmaşii lor Mi-e teamă,
Căci vor veni – de bună seamă –
Numai ocări, ca să rostească;
Apoi, au să se amăgească,
Spunâdu-şi: „Tot ce am văzut,
Prin mâna noastră, s-a făcut.
Nu Dumnezeu le-a săvârşit,
Ci braţul nostru întărit!”
28 Ei sunt un neam cari şi-a pierdut
Tot bunul simţ ce l-a avut,
Şi-n ăst fel, oamenii acei
Nu au pricepere, în ei.
29 Dacă-nţelepţi s-ar dovedi,
Ar înţelege şi-ar gândi
La ce va fi în viitor –
Ce va păţi al lor popor.
30 Cum oare-ar fi putut să fie
Când unul urmărea o mie,
Sau când, pe fugă, puteau doi,
Să pună zece mii apoi,
Dacă de Stânca ce-o aveau,
Vânduţi, acuma, nu erau –
Dacă nu i-ar fi părăsit
Domnul, care i-a sprijint?
31 Pentru că iată, stânca lor –
Adică, a vrăjmaşilor –
Nu este ca Stânca pe care
Poporul nost’, acum, o are.
Vrăjmaşii noştri n-au putinţă
Să judece-n astă privinţă.
32 Căci viţa lor – se ştie bine –
Din al Sodomei sad, provine
Şi din Gomora. Otrăviţi,
Sunt strugurii, din ei, ieşiţi.
Boabele lor, necontenit,
A fi amare, s-au vădit.
33 Venin de şerpi, e vinul lor,
Şi are al aspidelor
Otravă, în a lui licoare.
34 Lucrul acesta nu e oare,
Ascuns, la Mine? Nu-i dosit?
Nu-i oare el, pecetluit,
Printre comorile pe care
Al vostru Dumnezeu le are?
35 Am răzbunarea-n stăpânire
Şi am să dau o răsplătire,
Aşa cum vreau, la fiecare,
Simţind cu toţi, atunci, că are
S-alunece al lor picior.
Ziua nenorocirii lor
Este aproape şi-i pândeşte –
Ce-i pregătit nu zăboveşte!”
36 Domnul va face judecată,
Cu-al Său popor, curând; dar iată
Că, milă, Domnul va avea,
De robii Săi, când va vedea
Cum că puterea le-a sleit,
Când nici rob nu va fi găsit,
Dar nici slobod, al Său popor.
37 „Unde sunt dumnezeii lor,” –
Are să-ntrebe Dumnezeu –
„Stânca pe care ei, mereu,
Ca adăpost, o foloseau,
38 Sau dumnezeii cari mâncau
Toată grăsimea jertfelor
Şi au băut tot vinul lor?
Să vină! Să se-arate, iute!
Să se arate, să-i ajute!
39 Să ştiţi că singur Dumnezeu,
Sunt Eu şi Eu voi fi, mereu!
Nu este – înţelegeţi bine! –
Alt dumnezeu, afar’ de Mine!
Doar Eu dau viaţă tuturor,
Şi Eu sunt Cel care omor.
Tot Eu sunt Cel care rănesc,
Dar şi Cel cari tămăduiesc.
Nu poate scoate nimenea,
Pe cineva, din mâna Mea!
40 Căci Eu sunt Cel care-Mi ridic
Mâna în sus, spre cer, şi zic:
„Cât e de-adevărat că Eu
Sunt Cel care trăiesc mereu,
41 În timpul care o să vie,
La fel de drept are să fie
Că fulgerul sabiei Mele
L-ascut în vremurile-acele
Şi mâna-Mi va fi ridicată
Ca să pornesc o judecată.
Atuncea, am să Mă răzbun,
Pe cei ce-n contra Mea se pun,
Iar pe toţi cei care-Mi nutresc
Ură, am să îi pedepsesc.
42 De a Mea sabie-ascuţită,
Le va fi carnea, înghiţită.
Săgeţile ce le trimit –
Cu care îi voi fi lovit –
De sângele morţilor lor
Precum şi de al prinşilor –
Din capetele de fruntaşi
Ai celor care-Mi sunt vrăjmaşi –
Vor fi cuprinse de beţie,
Căci din belşug, el o să fie.
43 Voi neamuri, toate, ascultaţi!
Mereu, laude, să cântaţi
Pentru poporul Domnului,
Căci sângele robilor Lui,
Domnu-l va răzbuna, mereu.
Iată că Domnul Dumnezeu
Trimite a Lui răzbunare
Peste potrivnicii ce-i are;
În urmă, face ispăşire
În ţară, pentru-ntreaga fire
Şi pentru toţi cei ce-s ai Lui –
Pentru poporul Domnului.”
44 Moise – atuncea – a venit
În faţa lor şi a rostit
Toate cuvintele pe care
El le scrisese în cântare.
Când aste lucruri le spunea,
Moise-a avut, alăturea,
Pe Iosua, pe-acela care,
În Nun, obârşia, îşi are.
45 După ce Moise-a isprăvit,
Toată cântarea de rostit,
Poporului lui Israel,
46 El i-a vorbit, în acest fel:
„Puneţi, în inimi, fiecare,
Toate cuvintele pe care
Vă jur azi să le-mpărtăşiţi
Şi-n urmă, să le porunciţi,
Urmaşilor, să le păzească
Şi ne-ncetat, să împlinească
Toate poruncile pe care,
Cuprinse-n ea, legea le are.
47 Aceste lucruri arătate,
Nu sunt fără însemnătate,
Căci ele vă privesc pe voi
Şi toată viaţa voastră-apoi,
În ţara ‘ceea minunată
Cari are să vă fie dată –
Aşa cum Domnul are-n plan –
Când veţi păşi peste Iordan.
Atunci când o să stăpâniţi
Ţara pe care-o moşteniţi,
Păzind poruncile primite,
Vă vor fi zilele lungite.”
48 Domnul, apoi, iar l-a chemat,
Pe Moise, şi a cuvântat:
49 „Pe munte-acum, tu să te sui –
Pe Abarim – pe vârful lui;
Pe Nebo-apoi vei fi trecut,
În al Moabului ţinut.
De sus, din vârful muntelui,
Din faţa Ierihonului,
Spre Canaan, priveşte-n zare,
Să vezi şi tu ţara pe care,
Acum, în stăpânire, vreau,
Lui Israel, ca să i-o dau.
50 Pe muntele acela mare,
Ai să-ţi închei a ta lucrare,
Căci vei muri, pe vârful său,
Şi astfel – la poporul tău –
Tu ai să fii adăugat,
La fel precum s-a întâmplat
Şi cu Aron – fratele tău –
Care-a murit, la rândul său –
Când se afla-n muntele Hor –
Trecând lângă al său popor.
51 Acum, nici tu nu intri-n ţară,
Ci o priveşti doar, din afară,
Pentru că aţi păcătuit,
În contra Mea. Nu M-aţi sfinţit,
La apele Meriba – care
Sunt în pustiu-acela mare
Ce precum ştii, Ţin, e chemat
Şi lângă Cades, e aflat.
Acolo, voi nu M-aţi sfinţit –
Aşa cum ar fi trebuit –
În faţa-ntregului popor.
52 De-aceea, astăzi – ţara lor –
Din depărtare-o vei vedea,
Dar tu nu vei intra, în ea.”