1 Către întregul Israel,
Moise-a vorbit, în acest fel:
„Să ascultaţi dar, fiecare,
Legea, poruncile pe care
Vi le-am dat astăzi şi să ştiţi
Că trebuie să le-mpliniţi,
Aşa cum ele vă sunt date,
Mereu, cu mare scumpătate.
2 Domnul, cu noi, a încheiat
Un legământ, când ne-am aflat
La muntele Horeb; iar voi
3 Ştiţi că l-a încheiat cu noi –
Care suntem aici, în viaţă –
Nu cu părinţii – şi în faţă,
4 Din flăcări, Domnul ne-a vorbit,
Pe munte. Toţi L-aţi auzit.
5 Eu, între voi, m-am aşezat,
Şi Dumnezeu, căci v-aţi speriat
Atunci, de focul Domnului.
Eu v-am vestit cuvântul Lui,
Căci sus, pe munte, m-am urcat.
Domnu-n ăst fel a cuvântat:
6 „Eu, Domnul sunt şi sunt mereu,
Al lui Israel Dumnezeu.
Din al Egiptului ţinut,
În care, rob, ai fost făcut –
Din a robiei casă-amară –
Eu Domnul, Eu te-am scos afară.
7 De-aceea, ia aminte bine,
Să nu ai – afară de Mine –
Alţi dumnezei, cumva, vreodată.
8 Nu îţi vei face, niciodată,
Un chip cioplit, vreo-nfăţişare
Să semene cu lucruri care
Aflate sus, în ceruri, sânt,
Sau jos aflate – pe pământ –
Ori poate sunt în apa care
Îşi are loc de aşezare
Mai jos decât acest pământ.
9 La toate-aceste câte sânt,
Să nu te-nchini, să te fereşti
Ca nu cumva să le slujeşti,
Căci al tău Domn şi Dumnezeu –
Întotdeauna – voi fi Eu;
Eu sunt un Dumnezeu gelos
Cari pedepseşte, ne-ndoios,
Greşelile părinţilor
Până şi în copiii lor –
Al treilea şi-al patrulea ram
E pedepsit, din neam în neam,
La cei cari, ură, Îmi nutresc.
10 Însă, de cei ce Mă iubesc –
Şi Îmi păzesc neîncetat,
Poruncile pe cari le-am dat –
Mă-ndur de ei şi de-al lor ram,
Până la al mielea neam.
11 Să nu ia în deşert, cumva,
Sfântul Meu Nume, cineva.
Căci Dumnezeu, nepedepsit –
Pe cel care a îndrăznit
Să ia-n deşert Numele Lui –
Nu o să-l lase. Nimănui,
Acest fapt, nu-i e-ngăduit
Şi aspru fi-va pedepsit.
12 Apoi, de ziua de odihnă,
Grijă să ai, s-o faci în tihnă.
De ea, mereu să-ţi aminteşti,
Căci trebuie să o sfinţeşti
Întotdeauna, negreşit,
Aşa cum Domnu-a poruncit.
13 Ai şase zile – precum vezi –
În care poţi ca să lucrezi
Şi lucrul să ţi-l faci în tihnă.
14 A şaptea zi e de odihnă
Şi Domnului, Îi e-nchinată.
În ea, să nu lucrezi vreodată,
Căci săvârşeşti un lucru rău:
Deci nici tu şi nici fiul tău,
Să nu lucraţi. Atunci veţi sta.
Nu va munci nici fiica ta,
Nici robul care te slujeşte,
Nici roaba care locuieşte
La tine şi nici vita care,
Sălaş, la tine-n iesle-şi are.
Străinul care-i pripăşit
La tine-n casă e oprit
Şi el, de-asemeni, să muncească.
Toţi trebuie să se-odihnească
Atunci – cu tine – negreşit,
Aşa cum Domnu-a poruncit.
15 Să-ţi aminteşti, neîncetat,
Că şi tu, rob, ai fost aflat
În al Egiptului ţinut,
Dar Domnul, liber, te-a făcut.
Cu braţ întins şi mână tare,
Din a Egiptului strâmtoare,
Te-a scos afară, ţi-a dat tihnă.
Păzeşte-I ziua de odihnă
Întotdeauna, negreşit,
Aşa precum a poruncit.
16 Să îţi cinsteşti tatăl şi mama,
Căci doar aşa – ia bine seama –
Vei dobândi, pe negândite,
În lume, zile fericite,
Iar anii vieţii ţi-i lungeşti,
În ţara care o primeşti –
Pe care Domnul ţi-o dă ţie.
17 Să nu ucizi; iar de curvie,
18 Va trebui să te fereşti.
De-asemeni, să nu preacurveşti.
19 Să nu furi de la nimenea;
20 În urmă, grijă vei avea
Ca strâmb, să nu mărturiseşti
Voind să-ţi învinovăţeşti
Aproapele – seamănul tău.
21 Să nu pofteşti ce e al său:
Să nu pofteşti la casa lui,
Nici la nevasta omului;
Să nu pofteşti, în gândul tău,
Roabă sau rob, ori boul său;
Măgarul lui, să nu-l pofteşti
Şi-asemenea, să nu doreşti
Vreun lucru care e al său –
Care-i al seamănului tău.”
22 Aceste vorbe, le-a rostit
Domnul, când vouă va vorbit,
Pe muntele Horebului,
Şezând în para focului,
Fiind, de nor, înconjurat
Şi-n neguri dese, îmbrăcat.
Voi toţi, atunci, aţi auzit
Cuvintele ce le-a rostit –
N-a fost nimic adăugat.
Totul în piatră-a fost săpat,
Iar tablele acele-apoi,
Mi le-a dat mie, pentru voi.
23 Atuncea când aţi auzit
Glasul cel care a venit
Din întunericul întins,
Când muntele era aprins,
Ai voşti’ bătrâni şi cu cei cari,
În seminţii, erau mai mari,
De mine s-au apropiat
Şi-n acest fel au cuvântat:
24 „Acum, prin voia Domnului,
Noi am privit la slava Lui
Şi glasul Său l-am auzit,
Din para focului ieşit.
Azi, auzit-am al Său glas
Şi totuşi, vii, noi am rămas.
25 Cu o-ntrebare noi venim:
De ce trebuie să murim?
Căci ăst foc mare, negreşit,
Pe toţi ne va fi mistuit;
Iar dacă noi mai auzim,
Glasul lui Dumnezeu, pierim.
26 Într-adevăr, e cineva,
Care a auzit, cândva,
Al Domnului Cel Viu cuvânt,
Şi să nu intre în mormânt?
A auzit oare-al Său glas
Şi totuşi, viu, să fi rămas,
Privind la para focului
Şi ascultând vorbirea Lui?
27 Iată ce vrem noi, de la tine:
Apropie-te tu, mai bine,
De-al nostru Domn. Porunca Lui,
Să vii apoi şi să ne-o spui.
Vom asculta ce îţi va spune
Domnul şi toţi ne vom supune,
Făcând precum a poruncit.”
28 Domnul, pe voi, v-a auzit
Şi-n urmă, El a cuvântat:
„Iată că Eu am ascultat
Ce-au zis cei care-au fost la tine.
Să ştii că tot ce-au spus, e bine.
29 O! Numai de le-ar rămânea,
Mereu, în inimi, frica Mea,
Şi să-mplinească, negreşit,
Tot ceea ce le-am poruncit,
Ca astfel fericiţi să fie
Şi ei şi-ai lor fii, pe vecie!
30 Du-te şi spune-le: „Plecaţi!
La corturi, să vă înturnaţi!”.
31 Dar tu rămâi, aici, cu Mine,
Căci Eu am să le dau – prin tine –
Porunci şi rânduieli şi legi.
Tu trebuie să le-nţelegi
Şi să-i înveţi să le-mplinească,
În ţara ce au s-o primească.”
32 Luaţi dar, seama! Negreşit,
Să faceţi tot ce-a poruncit
Al vostru Dumnezeu, acum.
Nu vă abateţi, nicidecum,
Din drumul Său, spre dreapta lui,
Ori către stânga drumului.
33 Urmaţi calea lui Dumnezeu
Ca, fericiţi, să fiţi mereu,
Şi multe zile să trăiţi,
În ţara pe care-o primiţi.”