1 „Atuncea când Dumnezeu are
Să te aducă-n ţara care
O să ţi-o dea în stăpânire
Şi-o vei avea de moştenire,
Va izgoni, din faţa ta,
Neamuri care, în ea, vor sta:
O să-i gonească pe Hetiţi,
Pe Ghirgasiţi şi pe-Amoriţi;
Apoi, tot neamul Canaanit,
Urmat de neamul Ferezit,
De al Heviţilor popor
Şi de al Iebusiţilor.
Aceste şapte neamuri mari –
Puternice şi mult mai tari
Decât eşti tu – vor fi gonite,
Din faţa ta şi nimicite.
2 Când Dumnezeul tău va vrea,
În mână ca să ţi le dea –
Şi le vei bate – tu să ştii
Ca fără milă-atunci, să fii.
Să le zdrobeşti – făr’ ‘osebire –
Pe toate, cu desăvârşire.
Cu cei care în ţară sânt,
Să nu închei vreun legământ.
3 Să nu te încuscreşti cu ele –
Deci cu popoarele acele.
Să nu dai, pentru ai lor fii,
Fiicele tale, de soţii,
Iar pentru-ai tăi fii, să nu iei,
Soţii, din fete, de la ei,
4 Căci i-ar abate, de la Mine,
Pe fiii tăi şi îi vor ţine,
Aproape, de alţi dumnezei,
La care-acuma slujesc ei.
Atunci, a Domnului mânie,
În contra ta are să vie
Şi-ntr-o clipită – negreşit –
De El, tu fi-vei nimicit.
5 Iată dar, cum să vă purtaţi
Cu-aceste neamuri: să surpaţi
Altarele ce le-au zidit;
Sfărmaţi stâlpii ce i-au cioplit
Pentru-ai lor idoli şi tăiaţi
Pomii cari fost-au închinaţi
Zeilor lor. Ardeţi, în foc,
Chipuri cioplite-n orice loc
În care-aveţi să le găsiţi.
Pe toate, să le nimiciţi!”
6 „Voi, pentru Domnul, pe pământ
Alcătuiţi un popor sfânt.
Pe-al vostru neam, El l-a ales.
Dintre popoare v-a cules
Şi-apoi, deoparte, aţi fost puşi
Şi-n astă ţară-aţi fost aduşi.
7 Nu pentru numărul vost’ mare,
V-a ales El, dintre popoare,
Căci între ele, voi – vă zic –
Sunteţi poporul cel mai mic.
Domnul, de voi, S-a alipit,
8 Numai pentru că v-a iubit
Şi-n felu-acesta, El a vrut
Ca jurământul Său, făcut
Părinţilor – precum se ştie –
Acuma, împlinit să fie.
De-aceea, El v-a scos afară,
Din a robiei casă-amară –
Din ţara Faraonului –
Doar prin puterea mâinii Lui.
9 Să ţineţi minte, tot mereu,
Că numai El e Dumnezeu.
El, Domnul, este credincios
Şi se va ţine, ne-ndoios,
De tot ce-a spus prin legământ.
Nu-Şi va călca al Său cuvânt,
Căci îndurare dovedeşte,
Faţă de cel ce Îl iubeşte,
Cari ne-ncetat a împlinit
Ceea ce El a poruncit.
Domnul se-ndură de-al său ram,
Până în al mielea neam.
10 El răsplăteşte, negreşit,
Şi celor cari nu L-au iubit.
Cei ce-L urăsc n-au păsuire,
Ci sunt pândiţi de nimicire.
11 De-aceea, să păzeşti mereu,
Legi şi porunci, pe care eu
Ţi le dau azi. Ce-am rânduit,
Mereu, să fie împlinit.”
12 „Dacă asculţi aste porunci
Şi le-mplineşti, Domnul, atunci,
Are să-Şi ţină legământul
Şi Îşi va împlini cuvântul
Pe cari l-a spus părinţilor,
Vorbind despre al tău popor.
V-a arăta, fără-ncetare –
Faţă de tine – îndurare,
Aşa precum El a jurat
Că îţi va face, când a stat
Cu-ai tăi părinţi, de le-a vorbit.
13 De Domnul, tu vei fi iubit
Şi fi-vei binecuvântat,
Sporind în număr, ne-ncetat.
Atuncea, Domnul Dumnezeu
Va binecuvânta, mereu,
Rodul – din trupul tău ieşit –
Precum şi ceea ce-a rodit
Pământul tău: grâul câmpiei
Şi untdelemnul, mustul viei,
Rodul cirezilor de vite –
Care pe câmp sunt risipite
În număr mare – iar apoi,
Şi rodul turmelor de oi.
Acestea se vor fi-ntâmplat
În ţara care a jurat
Domnul, părinţilor, s-o dea,
Urmaşilor ce-i vei avea.
14 Tu fi-vei binecuvântat,
Mai mult ca toţi, neîncetat.
Nici un bărbat nu vei avea,
Sterp, printre-ai tăi; de-asemenea,
Nici femei sterpe nu-au să fie;
Nici vitele de pe câmpie,
Nici oile ce-s ale tele –
Sterpe – nicicând, nu vor fi ele.
15 De boli nu ai să fii lovit;
De-asemeni, fi-vei ocolit
De molime, căci Domnul tău
Nu-ngăduie ca peste-al Său
Popor, să se abată ele,
Ci El – cu molimile-acele –
Pe cei ce au să te urască,
Are de gând să îi lovească.
16 Popoarele ce le găseşti,
În ţară, să le nimiceşti,
Căci Dumnezeul tău va vrea,
În mână ca să ţi le dea.
Să nu arunci nici o privire –
De milă, de compătimire –
Spre ele. Să le nimiceşti!
La zeii lor, să nu slujeşti!
Aste popoare, să ştii bine
Că sunt o cursă, pentru tine.
17 Poate că-n inimă vei spune:
„Cum pot eu oare, a mă pune
Cu neamurile-acestea cari,
Pe lângă mine, sunt mai mari?
Cum pot eu, să le izgonesc,
Din ţara pe care-o primesc?”
18 Mulţimea lor nu te-nspăimânte;
Ci tu să îţi aduci aminte,
De tot ceea ce le-a făcut –
Lucruri pe care le-ai văzut –
Domnul atunci, Egiptului,
Precum şi Faraonului.
19 Adu-ţi aminte, ne-ncetat,
De tot ceea ce s-a-ntâmplat,
De-ale Egiptului cărări,
De-acele multe încercări,
De semne mari şi minunate
Ce ţie ţi-au fost arătate.
Să-ţi aminteşti, fără-ncetare,
De mâna Domnului, cea tare,
De braţul Său, mereu întins,
Cu cari, de mână, El te-a prins
Şi din robia cea amară,
Pe tine-apoi, te-a scos afară.
Deci tu să nu ai nici o teamă,
Căci Dumnezeu, de bună seamă,
Va face, oricărui popor,
La fel ca Egiptenilor.
20 Domnul – ca tu să-i izgoneşti –
Trimite chiar viespi bondăreşti
În contra lor, să îi lovească
Şi pe deplin să-i nimicească,
Din faţa ta şi nu au unde –
De tine – a se mai ascunde.
21 Să nu fii dar, înspăimântat,
Că Domnul Cel Înfricoşat –
Cel cari îţi este Dumnezeu –
Cu tine, o să stea, mereu.
22 Când tu, în ţară, vei veni –
Încet, încet – va izgoni,
Domnul, pe neamurile care
Vor fi într-ale ei hotare.
Nu le vei nimici deodată,
Ca nu cumva, suflarea toată,
A fiarelor de pe câmpie,
Să se-nmulţească şi să vie
În contra ta, făcându-ţi rău.
23 Dar Domnul Dumnezeul tău,
În mână o să ţi le dea,
Iar tu, pe fugă, vei putea
Ca să le pui, pe nesimţite,
Până când fi-vor nimicite.
24 De-asemeni, ai lor împăraţi,
Ţie – în mâini – îţi vor fi daţi
Şi şters va fi numele lor,
De pe pământ. Nici un popor,
Dintre acestea, nu va sta,
Vreodată, împotriva ta.
25 Chipuri cioplite-n orice loc,
Dacă găseşti, arde-le-n foc.
La aurul şi-argintul care,
Un chip cioplit, pe el le are,
Tu nu trebuie să pofteşti
Ca nu cumva să te trezeşti
Că sunt o cursă, pentru tine.
Acestea sunt – ia seama bine –
O urâciune-n faţa Lui,
Adică-n faţa Domnului.
26 Să nu cumva să te apuci
Şi-n a ta casă să aduci
Apoi, un lucru urâcios,
Pentru că fi-vei – ne-ndoios –
Cu el odată, nimicit.
Tu trebuie să fii scârbit
De-aşa ceva; să te-ngrozeşti
De ele şi să te păzeşti,
Căci lucrurile arătate
Ajuns-au a fi blestemate.”