1 „Poruncile, să le păziţi
Şi tot mereu, să le-mpliniţi,
Ca fiecare să trăiască,
Iar Domnul să vă înmulţească
Şi să luaţi în stăpânire,
Ţara, pe care, moştenire,
Domnu-a jurat, părinţilor,
Că o va da ăstui popor.
2 Să v-amintiţi, neîncetat,
De drumul pe cari l-aţi urmat,
Cum Domnul v-a călăuzit
Când prin pustiu aţi rătăcit
Ani patruzeci, cum v-a-ncercat,
Cum v-a smerit, cum a cătat
Ca să cunoască-a voastră fire
Şi-a inimii voastre pornire,
Să vadă dacă reuşiţi,
Poruncile-I, să le păziţi.
3 Astfel, de Domnu-aţi fost smeriţi,
Aţi fost lăsaţi să suferiţi
De foame şi-apoi, v-a hrănit,
Cu mana care a venit
Din cer – pe cari n-aţi cunoscut-o
Şi nici părinţii n-au ştiut-o –
Pentru ca voi să învăţaţi
Şi să fiţi bine-ncredinţaţi
Precum că omul nu trăieşte
Cu pâine doar, ci vieţuieşte
Cu orice lucru – negreşit –
Din gura Domnului, ieşit.
4 Nu s-a-nvechit straiul purtat,
Piciorul nu vi s-a umflat
Cât aţi fost duşi în pribegie,
Patru decenii, în pustie.
5 Să recunoască fiecare,
Că Domnu-i dă câte-o mustrare,
Precum îi dă copilului,
Câte-o mustrare, tatăl lui.
6 Poruncile lui Dumnezeu,
Voiesc să le păziţi, mereu.
Să ştiţi de frica Domnului
Şi să urmaţi doar calea Lui.
7 Domnul, de mână, vă apucă,
Şi iată că o să vă ducă –
O ţară bună – să vă dea.
Râuri şi lacuri sunt în ea.
Din munţi şi văi ţâşnesc izvoare
Cu apă îndestulătoare.
8 În ţară-i grâu, orz şi smochini,
Rodii şi vie şi măslini
Şi miere. De asemenea,
9 Belşug de pâine veţi avea,
Din rodul grâului în spic.
Nu duceţi lipsă de nimic.
De fier, sunt pietrele pe care
Ţara ce o primiţi, le are.
Din munţii ei – de bună seamă –
O să puteţi scoate aramă.
10 Când veţi mânca pe săturate,
Bucatele ei minunate,
Să binecuvântaţi, mereu,
Pe-al vostru Domn şi Dumnezeu,
Fiindcă ţara cea bogată
V-a fost, de către Domnul, dată.
11 Să nu uitaţi – cumva – apoi,
De Dumnezeul vostru, voi,
Încât să nu Îi împliniţi
Poruncile ce le primiţi,
Şi legi şi rânduieli pe care
Azi vi le dau, la fiecare.
12 Când veţi mânca pe săturate,
Când case veţi avea durate,
13 Când cresc cirezile de boi,
Când va spori turma de oi,
Când aurul o să sporească
Şi-argintul o să se-nmulţească
Şi când ceea ce-aţi dobândit –
Neîncetat – va fi sporit,
14 Seama luaţi, să nu vă fie
Inima plină de mândrie
Şi-apoi, de Domnul, să uitaţi –
De Cel de care-aţi fost scăpaţi,
Din al Egiptului ţinut
Şi din robi, liberi v-a făcut;
15 Să nu uitaţi de Domnul care
V-a smuls dintr-o pustie mare,
Unde şerpi înfocaţi erau
Şi scorpioni hălăduiau.
V-a dus prin locuri neumblate,
Fără de apă şi uscate.
Acolo, Domnul a făcut –
După cum voi toţi aţi văzut –
Apă, din piatră, de-a ţâşnit
Când eu, în stâncă, am lovit.
16 Să nu uitaţi, de Domnul care,
Mană, v-a dat, pentru mâncare –
Pe care voi nu aţi ştiut-o
Şi-ai voşti’ părinţi n-au cunoscut-o –
Să vă smerească-n acest fel
Şi să vă-ncerce. Apoi, El –
Aşa după cum aţi văzut –
La toţi, doar bine, v-a făcut.
17 Să nu ziceţi, cumva, apoi –
În inimă – precum că voi,
Prin braţul vostru încercat,
Aste averi, le-aţi căpătat,
Puterea lui fiind cea care
Aduce bogăţie mare.
18 Voi să vă amintiţi, mereu,
De-al vostru Domn şi Dumnezeu,
Pentru ca să vă dea putere,
Să dobândiţi acea avere,
Să-Şi împlinească-apoi, cuvântul
Şi să Îşi ţină legământul
Ce l-a făcut, cu jurământ,
Cu cei care, părinţi, vă sânt.
19 Dacă de Dumnezeu uitaţi
Şi după alţi domni, voi umblaţi,
Dacă slujiţi alţi dumnezei
Şi dacă vă-nchinaţi la ei,
Eu, hotărât vă spun – să ştiţi –
Că toţi aveţi ca să pieriţi.
20 O să muriţi dar, fiecare,
Ca şi popoarele pe care,
Domnul – aşa cum aţi văzut –
Din faţa voastră, le-a pierdut.
O să pieriţi, dacă-ncetaţi,
De al Său glas, să ascultaţi.”