1 De la Ierusalim plecat,
Cuvântul unui împărat
Prin valul vremii a pătruns,
Iar astăzi e la noi ajuns.
Acuma deci, atenţi să staţi,
Dacă doriţi să-l ascultaţi:
„Eclesiastul fost-am eu,
Iar David este tatăl meu.
Să mă asculte tot poporul,
Căci sunt Propovăduitorul!
2 Văd lipsă de înţelepciune –
Totul e doar deşertăciune!
E orice lucru, pieritor –
Supus deşertăciunilor.
3 M-am întrebat: „Ce folos are
Un om, din truda lui, sub soare?”
4 Un neam se trece, altul vine,
Pământul însă se va ţine,
În veşnicie pe picioare.
5 Iată că soarele răsare,
Apune şi aleargă iară
De unde-a pornit prima oară,
Să reînceapă altă zi.
6 Vântul suflă spre miazăzi;
Se-ntoarce-apoi spre miazănoapte
Cu ale palelor lui şoapte.
‘Napoi, revine peste fire,
Veşnic făcând astă rotire.
7 Spre mare, râurile toate
Se-ndreaptă. Apa lor nu poate
Să umple a ei gură largă,
Ci spre izvoare, iar, aleargă
Din nou să curgă înspre mare.
8 În necurmată frământare
Sunt lucrurile. Ochiul meu,
Chiar dacă le-ar privi mereu,
Nu se mai satură privind
Şi nici urechea auzind.
9 Tot ce a fost, are să fie
Din nou, în vremea ce-o să vie.
Tot ceea ce a fost făcut,
Iar se va face. Am văzut
Cum că nimic nu-i nou sub soare.
10 De e vreun lucru despre care
S-ar putea spune: „În sfârşit,
E ceva nou, neîntâlnit.
Priviţi! Este făcut cu rost!”,
Acela născocit a fost,
Cu multe veacuri, mai ‘nainte.
11 Nimeni nu-şi mai aduce-aminte
De tot ce fost-a în trecut,
Iar despre ce s-a petrecut
Acum – sau despre ce-o să fie –
Nicicând n-are să se mai ştie,
Căci întâmplările din urmă
Nu au să lase nici o urmă
Pe cerul lumii azuriu,
Fiinţelor de mai târziu.
12 Primiţi acum, al meu cuvânt,
Căci eu Eclesiastul sânt –
Al lui Israel împărat.
13 Eu, inima, mi-am îndemnat
Să cerceteze, s-adâncească –
Cu-nţelepciune să gândească –
Tot ce sub ceruri se întâmplă.
Nu-i o-ndeletnicire simplă,
Ci dimpotrivă, truda cere,
Perseverenţă şi putere.
Aşadar iată, Dumnezeu
Cum l-a trudit, pe om, mereu.
14 Şi eu, la rându-mi, m-am trudit
În acest fel, căci am voit
Ca să văd tot ce e sub soare –
Tot ce se face – după care,
Am judecat cu-nţelepciune
Că totul e deşertăciune.
Că tot ce este pe pământ
E numai goană după vânt,
E ceea ce am constatat.
15 Nu poate a fi îndreptat
Ce este strâmb şi nici trecut,
La urmă, tot ce s-a văzut
Că este lipsă. M-am gândit
16 Şi mie însumi mi-am vorbit:
„Sporit-am în înţelepciune,
Mai mult decât puteau s-adune
Cei care-au fost încoronaţi
‘Naintea mea ca împăraţi,
Peste Ierusalim.” Mereu,
În minte adunat-am eu,
Înţelepciune şi ştiinţă.
17 Inima mea, cu sârguinţă,
A cercetat – atunci – prostia,
Înţelepciunea, nebunia.
Am înţeles că şi-aste sânt,
La fel, doar goană după vânt;
18 Căci unde-i multă-nţelepciune,
Şi mult necaz o să se-adune,
Iar cel cari multe ştie, are
Parte şi de durere mare.