1 Am zis inimii mele: „Vreau,
Din fericire să îţi dau
Să guşti. Te-ncerc, cu veselie!”
Acum însă, inima-mi ştie
Să judece cu-nţelepciune
Că şi-asta-i o deşertăciune.
2 Apoi, râsului i-am vorbit:
„O nebunie! – negreşit –
Eşti doar!” „De ce te-ai înşelat,
Degeaba?” – am mai întrebat
Şi veselia. Mai apoi,
Fiind cuprins de gânduri noi,
3 Am hotărât să îndrăznesc,
Cu vin, trupul să-mi veselesc
În timp ce inima-mi voi pune
La cârmă, cu înţelepciune,
Şi-n nebunie stăruiesc
Până am să mă dumiresc
Ce-i bine ca să facă, oare,
Ai oamenilor fii, sub soare,
În timpul vieţii, pe pământ.
4 Am făcut lucruri ce mari sânt:
Vii am plantat, case-am zidit,
5 Şi prin livezi, pomi am sădit;
6 Mi-am făcut iazuri de udat
7 Dumbrava. Robi mi-am cumpărat,
Copii de casă am avut;
Cirezi şi turme am crescut:
Avut-am şi cirezi de boi,
Precum şi foarte multe oi
Cum nimeni, înaintea mea,
N-a mai avut asemenea.
8 Aur şi-argint, mi-am adunat.
Demnă de-un mare împărat
Peste o ţară însemnată,
Mi-e bogăţia câştigată.
Mulţi cântăreţi mi-am mai dorit –
Să-mi fie-aduşi, am poruncit.
De-asemenea, pe lângă ei,
Şi o mulţime de femei
Mi-am mai adus, spre desfătare.
9 Ajuns-am astfel, mult mai mare
Decât cei cari m-au precedat.
Înţelepciunea mi-am păstrat.
10 Ceea ce ochii mi-au poftit,
Le-am dat mereu. Nu mi-am oprit
Nici inima din veselie,
Ci bucuroasă-am vrut să fie
Când se-nfrupta din truda mea.
Atâta doar mi-a fost partea
Din osteneală; iar apoi,
11 Când am privit atent, ‘napoi,
La toate câte le-am făcut
Cu mâna mea, am priceput
Că doar deşertăciune sânt
Şi numai goană după vânt
Cu toate – trăinicie n-are
Nimic ce e aflat sub soare.
12 Mi-am întors ochii spre a-mi pune
Privirea pe înţelepciune,
Prostie şi pe nebunie.
Căci omul care o să vie
În urma împăratului,
Ce face-va, la rândul lui?
Va face după a sa minte,
Tot ce-a făcut şi mai ‘nainte.
13 Abia atuncea am văzut –
La urmă – şi am priceput
Că-nţelepciunea-i cu atât
Cu mult mai de folos, decât
E nebunia, precum are
Cu mult mai multă căutare
Lumina, decât ar putea
Bezna vreodată a avea.
14 Omu-nţelept ochii şi-i ţine
În cap, însă nebunul vine
Prin întuneric, şchiopătând.
Dar am băgat de seamă când
Mai cu atenţie-am privit,
Că cei doi au împărtăşit
Aceiaşi soartă. Am picat
15 Pe gânduri şi m-am întrebat:
„De-aceeaşi soartă voi avea
Ca şi nebunul, atuncea
De ce am fost mai înţelept?
Am vreun folos că sunt deştept?”
Un gând a început a-mi spune:
„Şi-aceasta e deşertăciune.”
16 Mai mult, nu este pomenit
Cel înţelept, decât vorbit,
Nebunul e. Va fi uitat –
Dacă nu chiar când a plecat –
Atunci, în ziua următoare.
Şi-apoi şi înţeleptul moare
17 Şi cel nebun. Nu mi-au plăcut
Toate pe câte le-am văzut,
Sub soare că s-au săvârşit.
Atuncea, am dispreţuit
Viaţa, căci toate în ea sânt
Numai o goană după vânt –
Sau altfel, dacă vreau a spune –
Viaţa e doar deşertăciune.
18 M-au dezgustat toate-ntratât,
Încât chiar munca mi-am urât –
Mi-am urât truda mea sub soare,
A mea strădanie pe care
O las celui din urma mea,
Ca să se bucure de ea.
19 Deştept? Nebun, are să fie?
Dar cine poate ca să ştie?
Şi totuşi, lui îi va fi dată,
A muncii mele truda, toată –
Tot ceea ce-am agonisit
Sub soare, cât m-am străduit
Să strâng, muncind cu-nţelepciune.
Şi asta-i o deşertăciune.
20 Până acolo am ajuns
Că deznădejdea m-a pătruns,
Faţă de munca mea, cu care
Mi-am însemnat a mea cărare;
21 Căci câte-un om care-a muncit,
Pricepere a dovedit
Şi-şi lasă tot ce-a adunat
Omului care l-a urmat,
Deşi el nu s-a ostenit
Deloc, ci doar a moştenit
Ce altu-a strâns, cu-nţelepciune.
Şi-aceasta-i o deşertăciune,
Iar după câte mi se pare,
Este un rău destul de mare.
22 La drept vorbind, din munca lui,
Care-i folosul omului?
23 Doar de durere îi sunt pline
Zilele vieţii şi îi vine
Necaz, după a muncii trudă.
Ziua întreagă el asudă
Şi nici măcar noaptea nu are
Odihna binefăcătoare.
Şi-aceasta, îndrăznesc a spune
Că, este tot deşertăciune.
24 Nu are altă fericire
Omul – după a mea gândire –
Doar să mănânce şi să bea
Şi sufletului său să-i dea,
Din ceea ce-a agonisit,
Ce vrea, spre-a fi înveselit.
Aceasta însă-am văzut eu,
Că vine de la Dumnezeu.
25 Într-adevăr, cine-i acel
Om care poate, fără El,
Ca să mănânce şi să bea
Şi bucurie de-a avea?
26 Căci Domnul, precum am văzut,
Îi dă celui ce-I e plăcut
Înţelepciune, veselie,
Ştiinţă, multă bucurie.
Însă pe păcătos îl pune,
Îngrijorat, ca să adune,
Să strângă, să agonisească
Şi la sfârşit să dăruiască
Ce-a adunat – al său avut –
Celui lui Dumnezeu plăcut.