1 Este o vreme-a tuturor:
Toate se fac la timpul lor,
Şi orice lucru de sub soare
Un ceas al lui anume-şi are.
2 O vreme-şi are naşterea,
La alta vine pieirea.
Săditul e la vremea lui,
Apoi e timpul smulsului
Celor care au fost sădite.
3 Uciderile sunt venite
La vremea lor, iar vindecarea
Are un timp. Şi dărâmarea
Îşi are timpul anumit,
La fel ca vremea de zidit.
4 Plânsul este la vremea lui,
Şi-apoi e timpul râsului.
Bocitul, altă vreme, are;
Jocul, asemeni. Aruncare –
5 Cu pietre – în alt timp se ţine,
Iar strânsul lor, numai când vine
Vremea ca iar strânse să fie.
Este un timp – precum se ştie –
Ce-i dat pentru îmbrăţişare,
Iar altul pentru depărtare;
6 Şi căutarea-n timp se face.
Pierderea – chiar de nu ne place –
O vreme îşi are şi ea;
Păstrarea de asemenea,
Iar lepădarea tot la fel.
7 Ruptul are un timp şi el.
Cusutul are vremea lui.
Prinse de mersul timpului,
Tăcerea şi vorbirea sânt.
8 Iubirii, urii, pe pământ,
O vreme doar le e lăsată.
Război şi pace, destinată
O vreme au, spre-a lor lucrare.
9 Dar ce folos de trudă are
Cel ce munceşte? Am văzut
10 Ceea ce Domnul a făcut
Fiilor omului şi-am spus
La ce-ndeletniciri i-a pus.
11 Domnul va da lucrurilor,
La vreme, frumuseţea lor.
El, chiar al veşniciei gând,
A pus în oameni, atunci când
Din lutul Terrei i-a luat,
Măcar că nu e înzestrat
Omul de a putea cuprinde,
Lucrarea Lui, cât se întinde:
Unde-nceputul şi-a ascuns
Şi-unde sfârşeşte. Am ajuns
12 Ca să cunosc – prin a mea fire –
Că nu e altă fericire
Ce a fost dată omului,
Decât ca-n timpul vieţii lui
Să poată să trăiască bine.
13 Dar şi-acest fapt iată că vine
Tot de la Domnul. Cineva,
De duce un trai bun, cumva,
În mijlocul averii lui,
Are un dar al Domnului.
14 Iată ce înţeles-am eu:
Că tot ce face Dumnezeu,
În veci are să dăinuiască.
Nicicând n-are să trebuiască
De pus ceva sau de scăzut
La ceea ce El a făcut.
A procedat în acest fel,
Ca să se teamă toţi de El.
15 În toate am găsit un rost:
Ce este-acuma, a mai fost;
Ce-a fost, din nou are să fie,
Căci Domnul face ca să vie
‘Napoi – după cum am văzut –
Toate acelea ce-au trecut.
16 Iată ce am mai întâlnit:
În locul ce e rânduit
Ca să se ţină judecată,
Nelegiuirea-i întronată;
Iar în acel loc de dreptate,
Se află numai răutate.
17 Atunci, în mine am zis eu:
„Are să facă Dumnezeu
O judecată şi-i adună
Pe buni, pe răi – toţi împreună –
Pentru că El a sorocit
Un timp ce este potrivit
Oricărui lucru – vreme-n care
Răsplată, orice faptă-şi are.”
18 În a mea inimă-am vorbit,
Zicându-mi că a pregătit,
Pentru om, toate, Dumnezeu,
Numai de-al încerca mereu,
Să-şi vadă omul al său loc,
Că nu-i decât un dobitoc
Aflat în faţa Domnului;
19 Iar soarta dobitocului
Şi-a omului asemeni sânt:
Aceeaşi soartă-au pe pământ;
La fel muri-va fiecare:
Cu toţi au aceeaşi suflare,
Iar omul nu-ntrece de loc –
Chiar cu nimic – un dobitoc,
Pentru că tot – un gând îmi spune –
Este numai deşertăciune.
20 Toate sunt din pământ luate,
Deci în pământ vor fi culcate.
21 De cine este ştiut, oare,
Dacă a omului suflare
Urcă în sus din al ei loc,
Sau dacă cea de dobitoc
E coborâtă în pământ?
22 Astfel, din toate câte sânt,
Nimic mai bun n-o să găsească
Omul, doar să se veselească
De toate lucrurile lui –
Aceasta-i partea omului.
Căci cine poate să-l mai facă
Iar bucuros să fie dacă
Zilele vieţii şi-a sfârşit?
Mai poate fi înveselit?
Mai poate fi el bucurat
De toate câte i-au urmat?