4
Apoi, privit-am cu-ntristare
La asuprirea de sub soare;
Şi iată, toţi cei apăsaţi
Sunt cu obraji-nlăcrimaţi.
Nimeni, pe oamenii acei,
Nu-i mângâie. Lăsaţi sunt ei,
Pradă asupritorilor,
Supuşi ai silniciei lor.
Încă ceva am mai găsit:
Că oamenii care-au murit,
Mai fericiţi sunt – eu gândesc –
Decât acei care trăiesc.
Însă cu mult mai fericit
E cel care nu a trăit –
Omul care nu s-a născut –
Pentru că încă n-a văzut
Nimic, din răutatea care
Îşi face mendrele sub soare.
Îndemânarea tuturor –
Munca – îşi are-al său izvor,
Numai în pizma unuia
Pe iscusinţa altuia.
Deci îndrăznesc din nou a spune
Că şi-asta e deşertăciune,
Precum e totul pe pământ,
Adică goană după vânt.
Braţele şi le-ncrucişează
Nebunul. Liniştit se-aşează
Mâncându-şi însăşi carnea lui.
Mai de folos i-e omului
O mână ce s-a odihnit,
Decât doi pumni ce s-au trudit
Şi care, după ce-au lucrat,
Doar vânt, drept plată, au luat.
Altă deşertăciune mare,
Am întâlnit mereu sub soare:
Un om e singur, singurel;
Un fiu, un frate, după el
Nu are. Totuşi se trudeşte
Şi munca nu i se sfârşeşte,
Iar ochii-i nu s-au săturat
De bogăţii ce-a adunat.
Nu se întreabă: „Pentru cine
Muncesc, privându-mă pe mine,
De tot ce poate fi plăcere?”
Astfel, omul acela piere,
Iar eu vă spun, cu-nţelepciune:
Şi-aceasta e deşertăciune.
În loc de unu-i bine doi:
Mai bună plată, amândoi
Pentru-a lor muncă-au să primească;
10 Când are să se poticnească
Unul şi-apoi are să cadă,
Al său tovarăş o să-l vadă,
Iar dacă unul o să pice,
Celălalt are să-l ridice.
Dar vai de cel însingurat!
Când cade, nu e ajutat
De nimeni; nu se mai ridică.
Rămâne-acolo unde pică.
11 La fel se-ntâmplă dacă doi
Se culcă: atunci, amândoi
Unul pe altul se-ncălzesc.
Singuri însă de se găsesc,
Cine-i va încălzi? Cumva,
12 De se ridică cineva
În contra altuia – acel
Ce-i atacat – când lângă el
Un sprijin o să îşi găsească,
Mai bine-o să se-mpotrivească,
Precum şi funia-mpletită
Mai greu este-njumătăţită.
13 Mai bine un copil sărac –
Gândit-am după al meu plac –
Copil sărac însă deştept
Şi-n tot ce face, înţelept,
Decât un mare împărat,
Bătrân, care s-a arătat
Prin fapte dar şi prin cuvinte,
Precum că e lipsit de minte
Şi nu voieşte ca să ştie
Că trebuie-ndrumat să fie.
14 Cel înţelept poate să iasă
Din temniţă şi poate ca să
Domnească şi de nu-i avut,
Chiar de sărac el s-a născut.
15 Pe toţi cei vii i-am observat,
Atenţi cum au înconjurat
Pe pruncul cari avea să fie
Urmaşul la împărăţie.
16 Fără sfârşit era poporul
Care-l urma pe viitorul
Lui împărat. Totuşi, acel
Care urma-va după el,
Nu va putea fi bucurat
De cel ce fi-va-ncoronat –
De toate câte-a făcut bune –
Căci şi-asta e deşertăciune,
Precum asemeni toate sânt
Trudă şi goană după vânt.