1 Iată ce sfat îţi voi da eu:
„Când, în Casa lui Dumnezeu,
Să intri, tu te pregăteşti,
Atent veghează! Să-ţi păzeşti
Piciorul! Când în ea vei sta,
Mai bine-i de vei asculta.
Stai în tăcere-ascultător,
Decât jertfa nebunilor,
Să o aduci, prin vorba ta.
Povaţa asta, n-o uita!
2 Nicicând dar, să nu te grăbeşti,
Vorbe pripite să rosteşti
Cumva-naintea Domnului,
Căci El este în cerul Lui,
În timp ce tu eşti pe pământ.
3 Cum visele născute sânt
Doar din mulţimea grijilor,
Atunci şi a nebunilor
Prostie şi lipsă de minte
Iese din ale lor cuvinte.
4 Dacă făcut-ai, cu credinţă,
Lui Dumnezeu, vreo juruinţă,
Ai grijă să nu zăboveşti,
Ci grabnic să o împlineşti
Căci Lui nu-I plac – să iei aminte –
Acei care-s lipsiţi de minte.
De-aceea îţi zic: te grăbeşte
Şi, ce-ai jurat, înfăptuieşte!
5 Să nu faci nici o juruinţă
Dacă nu-ţi şade în putinţă
Să împlineşti ce ai jurat.
6 Nu-ţi lăsa gura, în păcat,
Să te împingă şi să spui
Către trimisul Domnului:
„Pripitu-m-am! Îmi e prea greu!”
Să nu mânii pe Dumnezeu,
Cumva, prin vorba gurii tale,
Ca El să nu afle cu cale –
Atunci când e înfuriat –
Să nimicească ce-ai lucrat.
7 De-n vise e deşertăciune,
Nu mai puţin se poate spune
Că e în vorbe. Dragul meu,
Tu teme-te de Dumnezeu!
8 Când cel sărac e jefuit
În ţară şi năpăstuit
E chiar în al dreptăţii nume,
Să nu te miri! Aşa-i în lume!
Peste acela ce e mare,
Veghează altul, mult mai tare,
Iar peste toţi este mereu –
În ceruri – Domnul Dumnezeu.
9 Folosul ţării este mare,
De-un împărat priceput are,
Stimat de toţi şi îndrăgit.
10 Cel cari argintul l-a iubit,
Nicicând nu e sătul de el;
La fel este şi cu acel
Cari bogăţia o iubeşte,
Căci la nimic nu-i foloseşte.
De-aceea, hotărât pot spune
Că este o deşertăciune.
11 Când bunătăţile sporesc,
Sporesc şi cei ce le-nghiţesc,
Şi ce folos a mai avut,
Afară doar că le-a văzut,
Stăpânul, de pe urma lor?
12 Dar dulce şi odihnitor
E somnul lucrătorului,
Chiar dacă fost-a hrana lui
Mai multă sau chiar mai puţină.
De tihnă, a sa casă-i plină.
Cât despre omul cel bogat,
Să doarmă, nu va fi lăsat
În linişte, de îmbuibare.
13 Iată, acesta-i un rău mare:
Păstrarea bogăţiilor
Spre dauna stăpânilor,
Deci spre a lor nefericire.
14 Dacă printr-o nenorocire
Se pierd aceste bogăţii,
Iar cel bogat are copii,
Nimic nu o să le rămână,
De la al lor tată, în mână.
15 Cum goi din pântece-au ieşit
Când pe-astă lume au venit,
La fel se vor înapoia:
Nimic nu vor putea să ia,
Când vor pleca de pe pământ,
Din osteneală, decât vânt.
16 Şi-acesta e un mare rău:
Când fiecare, la al său
Rând va pleca, nimic nu are –
Din osteneala sa sub soare –
Să ia cu el, să-i folosească,
Ci tot are să părăsească.
17 Ba mai mult, cât a vieţuit,
Doar cu necaz a trebuit
Să se hrănească. A avut
Parte, pentru cât s-a zbătut,
Mereu numai de întristare,
Necazuri, griji şi supărare.
18 Iată ce-am mai văzut: e bine
Şi e frumos pentru oricine,
Doar să mănânce şi să bea
Şi-n felu-acesta să îşi ia
Partea din munca lui cu care,
Trudit este mereu sub soare,
În toată vremea vieţii lui.
19 Dacă prin mila Domnului
E cineva îmbogăţit
Şi-apoi îi e îngăduit
Ca să mănânce şi să bea
Şi astfel partea să şi-o ia,
Să afle că averea lui
Este un dar al Domnului.
20 Când bucurie-i dăruieşte
Domnul, el nu se mai gândeşte
Cât e de scurtă viaţa lui,
Sub soarele pământului.