6
Un alt rău, am mai întâlnit:
De pildă, un om a primit,
Din mâna Domnului, avere,
Bogăţii, slavă şi putere,
Încât nimic nu-i mai lipseşte
Din tot ce sufletu-i doreşte.
Însă – precum am văzut eu –
Nu e lăsat, de Dumnezeu,
Să aibă şi vreo bucurie
Din ele, căci are să vie
Străinul să le folosească
Şi sufletul să-şi veselească.
Şi-aceasta e deşertăciune
Şi-un rău, cum nu se poate spune.
Chiar dacă mult omul trăieşte
Şi-o sută de copii va creşte –
Oricât în zile ar spori
Şi-averea i se va mări –
Dacă din ce a adunat,
Sufletu-i nu s-a bucurat
Şi dacă nici parte nu are
Apoi măcar de-o-nmormântare,
Atunci este mai fericită
O stârpitură prăpădită,
Decât e cel cari a trudit;
Căci stârpitura a pierit
La naştere chiar, iar apoi
S-a-ntors în beznă, înapoi,
Dar soarele nu l-a văzut,
Lumina nu i-a cunoscut,
Fiind mai bine pentru ea,
Decât omului celuia.
Şi chiar de două mii de ani
Ar trăi el – având mulţi bani
Şi foarte mare bogăţie –
Dacă nu are bucurie
Să poată a fi fericit,
La ce oare, i-a folosit?
Atent judecă şi socoate:
Nu în acelaş’ loc, merg toate?
E toată truda omului,
Doar în folosul gurii lui
Şi totuşi, pofta, niciodată,
Să şi-o-mplinească, n-o să poată.
Mă-ntreb: „Cel înţelept ce are,
Mai mult decât nebunul, oare?”
Sau ce folos a dobândit
Omul care-i nenorocit
De să se poarte a-nvăţat,
Faţă de vii? Ce-a câştigat?
Mai bine e – te rog să crezi –
Ceea ce tu, cu ochii, vezi,
Decât pofte neîmplinite
Şi frământări mari, nesfârşite.
Ascultă dar, ce îţi voi spune:
Şi asta e deşertăciune,
Ca toate câte-s pe pământ.
E numai goană după vânt.
10 Ce este omul? E ştiut,
De mult de tot, că e făcut
Din lut – faptul e întărit
De numele ce l-a primit –
Şi n-o să poată, cu acel
Care-i mai tare decât el,
Vreodată, să se judece.
11 Atuncea, mă întreb: de ce,
Deşertăciunea o sporeşte
Prin vorbele ce le rosteşte,
Dacă nici un folos nu are?
12 Şi cine, ce va fi sub soare,
Poate să-i spună omului,
Când se sfârşeşte viaţa lui?
Iar ca să facă ce e bine
Cât timp se osteneşte, cine
Va şti şi-l va-nvăţa, vreodată,
În vieţuirea lui deşartă?