1 Muştele care-au nimerit
În untdelemn şi au murit,
Desigur că au să-l acrească;
La fel are să dovedească –
Oricâtă-nţelepciune fie –
Numai puţină nebunie.
2 E inima-nţeleptului
Pusă, mereu, la dreapta lui,
Dar cel nebun inima-şi are,
La stânga. Pe orice cărare,
3 Dacă va merge înainte,
Acesta tot lipsit de minte,
Va fi şi o să dea de veste
Prin fapte, că nebun el este.
4 Când împotrivă-ţi se aprinde
Mânia celui ce-şi întinde,
Cu stăpânire braţul său
Şi peste tine, locul tău
Nu-l părăsii, căci te-ntăreşte
Sângele rece – te păzeşte
De mari păcate-n drumul tău.
5 Am mai văzut un lucru rău,
Ca o greşeală care vine
De la acel cari cârma ţine:
6 E multă nebunie care
Stă în dregătorie mare,
În timp ce oamenii bogaţi,
Să şadă jos, au fost lăsaţi.
7 Văzut-am mulţi robi călărind
Dar şi pe mulţi voievozi când,
Asemeni unor robi erau,
Pentru că ei, pe jos, mergeau.
8 Cel care, groapa altuia,
O sapă, va cădea în ea;
Cel cari, un zid, a dărâmat,
De-un şarpe e apoi, muşcat.
9 Acel ce sfarmă pietricele,
Va fi rănit, la mâini, de ele.
Primejdii l-au ameninţat,
Pe cel cari, lemne, a tăiat.
10 Atunci când fierul e tocit,
Dacă rămâne ne-ascuţit
Va trebui să-ţi îndoieşti
Puterea. Ai să reuşeşti
Să ai izbândă – pot a-ţi spune –
Numai de ai înţelepciune.
11 Când muşcă şarpele, fiindcă,
De vrăjitor nu a fost încă
Vrăjit, el ce folos mai are
Din iscusinţa sa cea mare?
12 Ale-nţeleptului cuvinte
Plăcute sunt. Cel fără minte,
Cu vorbele sale deşarte,
Te va apropia de moarte.
13 Primul cuvânt ce va să-i vie,
Din gură, fi-va nebunie,
Iar vorba şi-o va încheia,
C-o nebunie şi mai rea.
14 Torent de vorbe, va vărsa
Omul nebun, din gura sa,
Măcar că nimenea nu ştie
Ceea ce-n urmă va să fie.
Dar cine, ca să spună, poate?
15 Acel cari, drumul spre cetate,
Nu îl cunoaşte, oboseşte
Văzând ce mult prostul trudeşte.
16 Nefericită-i ţara care,
Pe un copil în frunte-l are
Drept împărat sau voievod,
Căci el, la fel ca un nărod,
În zori de zi când se trezeşte,
Nepăsător benchetuieşte.
17 Ferice e de ţara care,
Un împărat, dintr-un neam mare,
Îşi are-n frunte, iar acei
Care sunt voievozi ai ei,
Oameni serioşi sunt, cumpătaţi
Şi la beţie nededaţi,
Mâncând la vremea când le cere
Trupul, pentru-a avea putere.
18 Când mâinile se dovedesc
Că-s leneşe, se îndoiesc
Grinzile, iar în urmă plouă,
Pentru că braţele-amândouă
S-au lenevit şi au lăsat
Casa de s-a dărăpănat.
19 Pentru petrecere-i făcut
Ospăţul. Vinul, am văzut
Că, viaţa o înveseleşte
Şi că argintul dăruieşte
Toate acestea împreună,
Celui care argint adună.
20 Nu-l blestema pe împărat,
Nici chiar în gând; nici pe bogat,
În camera-n care te culci,
Nu-l blestema, că poate-atunci,
Îţi va lua vorba rostită,
O pasăre, din cer venită,
Şi astfel solu-naripat
Va da pe faţă-al tău păcat.