1 M-am îndemnat la căutarea
Şi-apoi, atent, la cercetarea
Tuturor câte s-au făcut
Pe lume. Astfel, am văzut
Că omul cel neprihănit,
Cu faptele ce-a săvârşit,
Se află-n mâna Domnului;
Iar soarta înţeleptului,
Cu tot ce face pe pământ,
În mâna Lui, de-asemeni, sânt,
Precum şi dragostea-i aflată
Şi ura cea înverşunată.
Ce-n viitor are să fie,
‘Nainte, bietul om nu ştie.
Nici înţeleptul, cu-a lui minte,
Nu ştie ce-i e pus ‘nainte.
2 Deopotrivă-n viaţa lor,
Toate se-ntâmplă, tuturor:
Omul care-i neprihănit
Aceeaşi soartă-a-mpărtăşit
Ca şi cel rău; cel bun, şi el,
Ca păcătosul; tot la fel,
Cel ce se jură şi cel care,
Teamă de jurământ nu are;
Omul cu sufletul curat,
Asemeni celui necurat;
Cel care jertfe pregăteşte,
Ca omul care nu jertfeşte.
3 Din toate câte am văzut,
Sub soare, eu, că s-au făcut,
Iată ce am aflat, anume,
Că este cel mai rău, pe lume:
Toţi – buni sau răi – orice-au făcut,
Aceiaşi soartă au avut.
De-aceea, inimile toate
Pline-s, mereu, de răutate
Şi e atâta nebunie
În om. Iată că el nu ştie
Ce va mai fi când, la cei morţi,
Va trece, prin a morţii porţi.
4 Pe cine, moartea îl scuteşte?!
Cel viu, mereu, nădăjduieşte.
Un câine viu mai preţuit
E, decât leul ce-a murit.
5 Cei vii, îşi ştiu sfârşitul sorţii:
Ştiu că muri-vor, însă morţii
Nu ştiu nimic şi nu li-e dată
Apoi, nimic – nici o răsplată –
Căci după ce-au fost îngropaţi,
De toată lumea sunt uitaţi,
Iar viaţa înainte merge;
Chiar pomenirea li se şterge.
6 Iubirea, ura, pizma lor
Pierit-au. Ei nicicând nu vor
Mai avea parte cu cel care
E viu, de ce este sub soare.
7 Du-te de pâinea ţi-o mănâncă,
Cu veselie, până încă
Mai eşti în viaţă. Bucuros,
Bea-ţi apoi vinul. Fii voios
Păşind pe-al vieţii tale drum,
Că-n ceea ce faci tu acum,
De mult găsit-a Dumnezeu
Plăcere. Dar să ai, mereu,
8 Hainele albe. Untdelemn,
Să ai pe cap – eu te îndemn.
9 Gustă din plin viaţa aceasta
Şi-alăturea să-ţi ai nevasta.
În zilele ei trecătoare,
În care te trudeşti sub soare,
I-aţi partea care ţi s-a dat,
Pentru tot ceea ce-ai lucrat.
10 Tot ce a ta mână găseşte,
Să facă; însă, voiniceşte,
Cu forţă şi cu sârguinţă,
Căci în a morţii locuinţă
Unde vei merge la culcare,
Nu va mai fi nici o lucrare
Şi n-ai, mâna, pe ce mai pune.
Acolo, nu-i înţelepciune;
Nu se mai află vreo ştiinţă
Şi nici un fel de chibzuinţă.
11 Am mai văzut apoi, sub soare,
Că nu cei iuţi sunt acei care
Vor alerga; o bătălie
N-o iau cei care, vitejie
În luptă, au să dovedească,
Iar pâinea n-au s-o dobândească
Cei înţelepţi; asemenea,
Cei pricepuţi nu vor avea
Averi şi bogăţii, vreodată;
Cei învăţaţi nu au să poată
Să capete bunăvoinţă,
Ajutaţi doar de-a lor ştiinţă.
Deci iată, toate câte sânt
De om făcute pe pământ,
Nu ţin de truda lui sub soare,
Ci doar de vremi şi-mprejurare.
12 Căci omul, ceasul, nu îl ştie,
Năpasta când are să vie
Să îl lovească, fără veste,
Ci el sărmanul la fel este
Ca păsările în laţ prinse,
Ca peşti-n mrejele întinse
Căzuţi numai din întâmplare.
13 Am mai văzut un lucru mare,
Pe care, îndrăznesc a spune,
Că l-am numit înţelepciune.
14 Era o cetăţuie mică,
Ce nu părea de loc voinică.
Puţini erau oamenii cei
Ce-o locuiau. Asupra ei,
Veni un mare împărat,
Puternic, care-a-nconjurat
Cetatea şi a construit
15 Întărituri. Dar s-a găsit
Un om sărac, printre acei
Care-ntre zidurile ei
Au locuit. Săracului,
Înţelepciunea minţii lui
Îi era singura avere.
Astfel, doar cu a ei putere,
Cetatea a eliberat,
Deşi nimeni nu l-a luat
În seamă, căci sărac a fost.
Cine să-l vadă? N-avea rost,
Măcar că era înţelept.
16 Atunci mi-am zis: „Să fii deştept,
Mai bine-i, căci se dovedeşte
Că-nţelepciunea preţuieşte
Mai mult decât tăria chiar.”
Totuşi, văzut-am că ăst dar
Dispreţuit e de bogat,
Dacă săracului i-e dat
Şi astfel, nimeni nu ascultă
Înţelepciunea sa cea multă.
17 Ale-nţeleptului cuvinte
Sunt, pentru inimă şi minte –
În linişte de-s ascultate –
Mai mult ca strigătele toate,
Ale celui care răcneşte
Şi-ntre nebuni împărăţeşte.
18 Decât o armă de război,
Înţelepciunea, să ştiţi voi
Că, mult mai mult se preţuieşte.
Însă mult bine nimiceşte
Un singur păcătos. Deci staţi
Mereu atenţi şi privegheaţi!