1 Dar cine este înţelept,
Fiind atâta de deştept
Să înţeleagă rostul lor,
Al tuturor lucrurilor?
Înţelepciunea luminează
Obrajii şi înseninează
Asprimea feţei încruntate.
2 Îţi spun: „Poruncile ce-s date
De împărat, să le păzeşti,
Din pricină că jurat eşti
În faţa Domnului, mereu.
Acesta este sfatul meu!”
3 Nu te grăbi, din faţa lui –
Din faţa împăratului –
Să pleci şi-apoi să stăruieşti
În rele, ci să te păzeşti,
4 Pentru că el, putere, are.
Cine-i va pune întrebare:
„Ce faci?” Mai bine, porunca
5 Păzeşte-i-o, de nu vrei ca
Să fii prins de nenorocire,
Căci înţeleptul are ştire
Când vreme e, de judecată.
6 O vreme-anume e lăsată,
Când orice lucru făptuit
E judecat şi cântărit
Şi când nenorocirea vine,
Gata să-nhaţe pe oricine.
7 Omul nicicând nu va afla –
Cu el – ce se va întâmpla,
Căci nimenea nu îi va spune.
8 El, stăpânire, nu va pune,
Vreodată, peste-a lui suflare;
Nici peste-a morţii zi, nu are
Forţa de-a pune stăpânire.
Nu este nici o izbăvire,
În astă luptă. Pe ai săi –
Pe toţi acei care sunt răi –
Nici răutatea n-o să poată,
Din gura morţii, să îi scoată.
9 Pe toate, eu le-am observat
Şi inima mi-am îndemnat
Să cerceteze, cu ardoare,
Toate câte se fac sub soare.
Vine o vreme când un om
Îl stăpâneşte pe alt om,
Făcându-l mai nenorocit.
10 Atuncea însă, i-am zărit
Pe cei răi, îngropaţi, plecând
Înspre odihna lor, plângând;
Însă acei care-au lucrat
Neprihăniţi, s-au depărtat
De locul sfânt, ca după toate,
Uitaţi să fie în cetate.
Şi-aceasta e deşertăciune!
11 Pentru că iute nu se pune,
În practică, porunca dată –
Decizia ce-a fost luată –
Pentru-a stârpi faptele rele,
De-aceea plină e, de ele,
Mereu, inima omului
Şi-n stăpânirea răului
Ea zace; singura dorinţă,
Îi e, de este cu putinţă,
Să facă numai rău. Dar eu,
12 Totuşi, mi-am zis în gândul meu:
De-o sută de ori de greşeşte
Cel păcătos şi stăruieşte
Într-una în greşeala lui,
Eu ştiu că fericire nu-i,
Decât pentru acela care,
De Domnul, stă în ascultare.
Temându-se de El, mereu
Fericiţi fi-vor – vă spun eu.
13 Cel rău nu este fericit,
Iar viaţa nu i s-a lungit
Cum creşte umbra ce-a fost mică,
Pentru că lui nu-i este frică
De-Acela care l-a făcut.
14 Încă un lucru am văzut
Şi iarăşi îndrăznesc a spune
Că este tot deşertăciune:
Sunt mulţi oameni neprihăniţi
Căror le merge – precum ştiţi –
Asemeni oamenilor care
În rele-şi află desfătare;
Şi tot aşa, sunt mulţi cei răi
Căror, pe ale vieţii căi,
Le merge parcă au lucrat
Doar fapte bune ne-ncetat,
Asemeni celui ce-a trudit
Să fie doar neprihănit,
Înfăptuind doar fapte bune.
Şi-aceasta e deşertăciune.
15 Am lăudat petrecerea,
Căci fericire-aduce ea
Bietului om, cât e sub soare,
Dând băutură şi mâncare.
Ea trebuie să-l însoţească,
Cât pe pământ o să trudească,
În scurta-i viaţă chinuită
Care îi este rânduită.
16 Când, să cunosc, am încercat,
Priceperea, şi m-am uitat,
Atent, la truda omului –
Căci pentru el odihnă nu-i
Nici zi nici noapte, ci munceşte
Şi fără somn se osteneşte –
17 Abia atunci am văzut eu,
Lucrările lui Dumnezeu
Şi-am înţeles că niciodată,
Să le priceapă, n-o să poată
Vreun om. Chiar de voinţă are,
Ce se întâmplă, azi, sub soare –
Câte în jurul său abundă –
Nu-i stă-n putinţă să pătrundă.
Oricât de mult o să adune
Un înţelept şi-apoi va spune
„Ştiu tot ce e şi ce-o să fie”,
Eu sunt convins că el nu ştie.