1 Pâinea pe ape să-ţi arunci
Şi vei putea vedea atunci,
Că multă vreme vei umbla
Şi-apoi, din nou, o vei afla.
2 Împarte-ţi-o-n multe bucăţi –
Felii, chiar şapte sau opt, fă-ţi –
Pentru că tu n-ai nici o ştire
Când vine vreo nenorocire,
Ca să lovească-acest pământ
3 Când încărcaţi de ploaie sânt,
Nori-şi revarsă apa lor
Peste oricare muritor.
Copacul, unde va cădea –
Spre sud sau nord – veci va şedea
Acolo unde, pe pământ,
4 Căzut-a. Cine, după vânt,
Se va uita, nu o să poată
Să-nsămânţeze niciodată,
Precum şi cel ce s-a uitat
La nori, nu a mai secerat.
5 Cum nu ştii a vântului cale,
Cum în pântecul mamei sale
Nu ştii cum oase i-au crescut
Fiinţei care s-a născut,
La fel n-ai să cunoşti, mereu,
Lucrările lui Dumnezeu.
6 Sămânţa ţi-o vei semăna
De dimineaţă, iar mâna
Să n-o laşi să se odihnească,
Ci până-n seară să trudească,
Căci nu ştii ce îţi izbuteşte.
Nu ştii, sămânţa de va creşte,
Sau truda mâinii de-i mai bună;
Dar poate-s bune împreună.
7 Dulce-i lumina! Ochiul are
Plăcere de-a privii la soare.
8 Cel care mult o să trăiască,
Se bucure! Dar să gândească
La cât de multe au să fie
Zilele nopţii ce-o să vie.
Ce va urma, din nou, pot spune
Că este doar deşertăciune.
9 Fii vesel tinere! Nu sta,
Posac, în tinereţea ta.
Bucură-ţi inima, cât eşti
Tânăr şi vesel să păşeşti
Pe căile ce sunt plăcute
Ochilor tăi. Tinere, du-te!
Însă să ţii minte, mereu,
Că pentru toate, Dumnezeu
Te va chema la judecată.
10 Goneşte întristarea toată,
Din inimă, şi-ndepărtează
Răul din trupul tău. Veghează!
Zorile vieţi-s trecătoare,
Iar tinereţea-i pieritoare.