1 Ascultă dar, îndemnul meu:
Să-ţi aminteşti de Dumnezeu,
În anii tăi de tinereţe,
Până n-ajungi la bătrâneţe
Când, apăsat de anii grei,
Vei spune: „N-am plăcere-n ei”.
2 Până când încă este soare
Şi până când lumină are
Luna şi stelele, şuvoi;
Până când norii, după ploi,
N-au să revină de îndată,
Să-ntunece iar, bolta toată;
3 Până când casa paznici are
Şi nu-s cuprinşi de tremurare –
Deci până braţe bune ai;
Pân’ pe picioare poţi să stai,
Mândru, fără să se înmoaie
Sub tine şi să se-ncovoaie;
Până când dinţii nu ţi-au stat
Din al lor veşnic măcinat;
Pân’, la fereastra trupului,
Pot încă văzătorii lui
Să mai privească, liniştit,
Căci înserarea n-a venit –
Deci până când nu te-au lăsat
Ochii şi nu s-a încărcat
Al tău trup, cu al beznei vid;
4 Până când, încă, nu se-nchid
Uşile gurii – buzele –
Şi poţi să-ţi strecori vorbele.
Când uruitul morii tale
Slăbeşte, atunci şi de ale
Înaripatelor slab cânt
Nopţile tulburate-ţi sânt,
Iar glasul cântăreţilor
Nu-l mai auzi, răsunător,
Ci-năbuşit îl prinzi acum.
5 Te temi de înălţimi. De drum,
Într-una eşti înspăimântat.
Te-ntoarce, pân’ n-a apucat
Migdalul alb să-ţi înflorească
În păr şi pân’ să se târască,
Lăcusta poate; până când
Nu îţi trec poftele umblând,
Pentru că drumul omului
Îl poartă către casa lui
Cea veşnică, iar bocitori
Aşteaptă-n uliţi, chemători;
6 Până când funia-mpletită
Din fir de-argint nu-i dovedită
Şi trăinicie încă are,
Iar aurul acel din care
Vasul este făcut, există;
Şi până când, încă, rezistă
Găleata de lângă izvor,
Pentru-nsetatul călător;
Până când roata de fântână
Încă nu ţi s-a rupt în mână;
7 Până eşti, încă, pe pământ;
Până nu intri în mormânt
Când duhul fi-va-napoiat
Lui Dumnezeu, căci El l-a dat.
8 „O, lipsă de înţelepciune!
Totul este deşertăciune!” –
A zis, precum un om deştept,
9 Eclesiastul. Înţelept
A fost el şi a luminat
Al său popor. A cercetat,
Atent, apoi a adâncit
Şi zicători multe-a-ntocmit.
10 Eclesiastu-a căutat –
Şi-n mare parte, a aflat –
Cuvinte care sunt plăcute
Şi-s demne de a fi trecute
În carte. A-ncercat să scrie,
Cât mai aproape ca să fie
De adevăr, vorbele-i toate
Voind a-i fi imaculate.
11 Cuvintele-nţelepţilor
Asemeni sunt boldurilor,
Dar la un loc de-s rânduite,
Cuie bătute-s folosite
De un stăpân numai. Deci eu,
12 Îţi dau acest sfat, fiul meu:
Tot ce îţi spun, atent, ascultă.
Adună-nvăţătură multă,
Din lucruri ce am încercat,
Aicea, de ţi-am arătat.
Dacă vei vrea să întocmeşti
Cărţi multe, n-ai să isprăveşti
Cu scrisul; şi-apoi te gândeşte
Că-nvăţătura oboseşte
Sărmanul trup, când e prea multă.
13 Acuma însă, stai şi-ascultă
Care-i sfârşitul tuturor,
Cel al învăţătorilor:
Tu, teme-te de Dumnezeu!
Păzeşte-I Legile, mereu!
Să nu ieşi din porunca Lui!
Îndatorirea omului,
Aceasta este; căci odată,
14 Domnul va face judecată
Şi toate faptele-s aduse,
Fiind apoi, în faţă-I, puse.
Nimic din ce este ascuns,
Nu-i pentru El de nepătruns.
Va judeca, din jilţul Său,
Ce-ai făptuit – bine sau rău.