Cântarea cântărilor
1
1 Din negurile de uitare,
Prin vremi răzbate o cântare,
Spre inimile tuturor.
„Cântare a cântărilor” –
Acel care-a alcătuit-o –
În vremea veche, a numit-o.
E Solomon acela care
A întocmit astă cântare.
2 „Sărute-mă, iubitul meu,
Cu sărutarea lui, mereu!
Pentru că dezmierdarea lui
Întrece gustul vinului.
3 Simt mirodeniile tale
Cum răspândesc, în a mea cale,
Mirosul ce mi-e cunoscut
Şi cari e-atâta de plăcut.
Numele tău e-o minunată
Mireasmă, care-a fost vărsată.
De-aceea fetele, ştiu bine
Că, te iubesc mereu pe tine!
4 Ia-mă cu tine! Să plecăm!
Haidem acum, să alergăm!
În camerele din palat,
Mă duce al meu împărat…
Acolo, noi, eu ştiu prea bine
Că, ne vom bucura, de tine.
Vom lăuda, fără-ncetare,
Nepreţuita-ţi dezmierdare,
Mai mult decât e lăudat
Vinul ce-l bem! Am cugetat
Cum că pe drept tu eşti iubit.
5 Sunt neagră, însă negreşit,
Frumoasă sunt – fiice pe care
Ierusalimul meu le are –
Asemeni corturilor lui
Cari sunt ale Chedarului,
Ca şi covoarele pe care
Măritul Solomon le are.
6 De soare, eu am fost privită.
De-aceea, pielea mi-e-negrită,
Căci arsă, de privirea lui,
Îmi este pielea trupului.
Atunci, ai mamei mele fii
S-au mâniat şi-apoi, în vii,
Drept păzitoare m-au adus.
Acolo însă când m-au pus,
Eu, via mea – via din care
Izvoare frumuseţea-mi are –
Nu am voit să o păzesc.
7 Pe tine, pe cari te iubesc
Atât de mult, te întreb eu:
„Unde-ţi paşti oile mereu,
Şi unde oare te opreşti
Când e-n amiaz’, să te-odihneşti?”
8 „Tu care eşti în ochii mei,
Cea mai frumoasă din femei,
Dacă acest lucru nu-l ştii,
Să ieşi afară şi să vii,
Apoi, pe urma oilor;
Iar lângă-ale păstorilor
Colibe-n şesurile verzi,
Du-ţi la păşune ai tăi iezi.
9 Cu iapa ‘ceea minunată
Care fusese înhămată
La carul maiestos pe care
Măritul Faraon îl are,
Am să te-aseamăn eu, pe tine,
Căci tu aşa eşti pentru mine,
O, scumpă, a inimii mele,
10 Privesc obrajii feţei tele
Înconjuraţi de lănţişoare
Pe cari mândrul tău gât le are
Şi nu mă satur să privesc,
Cât de frumoasă, te găsesc.
Cât de frumos e gâtul tău
Cari poartă, împrejurul său,
Şireaguri de mărgăritar.
11 Din aur, noi vom face dar,
Lănţuguri, cu argint stropite,
Cari ţie-ţi vor fi dăruite.”
12 „Când împăratul stă la masă,
În jurul său, în a lui casă,
Îşi răspândeşte nardul meu
A lui mireasmă, tot mereu.
13 Cel cari îmi este prea iubit,
E un mănunchi de mir, primit,
Cari între sâni mi se-odihneşte.
14 El, pentru mine, se vădeşte
Un strugure ieşit din viţă –
Un strugure de măliniţă –
Asemenea celui pe care
Doar valea En-Ghedi îl are.”
15 „Iubita mea, nu te priveşti?
Te uită ce frumoasă eşti!
Îţi sunt a ochilor bobiţe,
Ca ochii unei porumbiţe.”
16 „Frumos eşti, prea iubitul meu!
Cât de plăcut eşti tu, mereu!
Iată verdeaţa, aşternut,
Pentru-al nost’ pat, s-a prefăcut.”
17 „Cedrii sunt grinzile pe care
A noastră casă-acum le are,
Iar chiparoşii – drept podele –
În ea, ajuns-au pardosele.”