1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
O pildă dă-i lui Israel
Şi îi vorbeşte-n acest fel:
3 „Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Un vultur mare, ce vădea
Precum că aripi lungi avea
Şi pene pestriţe, s-a dus,
Peste Liban şi-apoi, de sus,
Peste un cedru s-a lăsat
Şi-n urmă, vârful i-a luat.
4 A rupt ramura cea pe care,
Mai ‘naltă, cedru-acel o are.
După ce-a rupt-o, el a dus-o
Şi-n ţara de negoţ a pus-o,
Într-o cetate anumită,
De negustori doar, locuită.
5 Sămânţă-apoi, a mai luat
Din ţara ‘ceea şi-a plecat
Ca să o pună-ntr-un ogor
Ce-avea pământul roditor.
Lângă o apă mare-a dus-o
Şi ca pe-o salcie a pus-o.
6 Lăstaru-acesta a crescut
Şi-n urmă, mare s-a făcut,
Asemenea butucului
De viţă. Înălţimea lui –
Deşi se dovedea întins –
Mult, spre tărie, nu s-a-ntins.
Viţele lui, înmănuncheate,
Spre vultur erau îndreptate,
Iar rădăcinile creşteau
Şi sub el toate se aflau.
Butuc de viţă s-a făcut
Şi-apoi mlădiţe i-au crescut.
7 Dar mai era un vultur mare,
Cu aripi lungi şi pene care,
Multe, în număr, s-au vădit.
Din locu-n care-a fost sădit
Întâi, butucul cel de vie
Şi-a-ntins apoi, cu lăcomie,
Ale lui rădăcini, spre el,
Iar ramurile lui, la fel,
Tot către el şi le-a-ndreptat,
Pentru a fi mai mult udat,
Decât atunci când s-a găsit
În locu-n care-a fost sădit.
8 Viţa, atunci când a fost dusă,
Într-un loc bun fusese pusă,
Chiar lângă apă, ca să poată,
Apoi, mlădiţe ca să scoată,
Să dea o roadă-mbelşugată,
Fiind o viţă minunată.”
9 „Spune:”– a zis Cel cari mereu
E Domn, precum şi Dumnezeu –
„Dar, are să îi meargă bine?
Vulturul, cel dintâi, nu vine
Să-i smulgă rădăcina mare
Şi să-i ia rodul ce îl are?
Şi n-au s-ajungă ofilite
Frunzele care-s odrăslite?
Ba da. Are să se usuce
Şi nu trebuie s-o apuce
Mai multe mâini, sau un braţ care
Este nevoie a fi tare,
Pentru ca-n urmă, acea vie,
Din rădăcini, scoasă să fie.
10 Iată, sădită-i şi se ţine;
Dar oare, îi va merge bine?
Dar dacă vântul, răscolit
Din părţile de răsărit,
Vine şi are s-o lovească,
N-ajunge să se ofilească?
O să se uşte, negreşit,
În stratu-n care-a odrăslit.”
11 Apoi, Cuvântul cel de sus,
Al Domnului, astfel, mi-a spus:
12 „Du-te la casa cea vădită
Precum că este răzvrătită
Şi spune-i: „Oare, nu ştiţi voi,
Ce-nseamnă asta? Mai apoi,
Mai spune: „Cel ce-i împărat –
În Babilon încoronat –
Pân’ la Ierusalim s-a dus,
Iar de acolo l-a adus
Pe cel ce fost-a împărat
Şi-n Babilon l-a strămutat.
I-a mai luat şi pe cei cari
Sunt căpitanii lui cei mari,
Şi-n Babilon îi duse. Dar,
13 A mai luat şi un vlăstar,
De neam împărătesc, şi-ndat’,
Un legământ a încheiat
Cu el şi-apoi l-a întărit,
Căci el să jure-a trebuit.
Însă pe toţi aceia cari
Erau în ţară cei mai mari,
I-a strâns şi i-a luat cu el,
14 Ca-mpărăţia, în ăst fel,
Smerită-a fi, făr’ a-ncerca,
În urmă, a se ridica,
Iar împăratul, ne-ndoios,
Să îi rămână credincios.
15 El, însă, nu l-a ascultat,
Ci-n contra lui s-a răsculat,
Şi în Egipt a repezit –
Degrabă – soli, căci s-a gândit
Să ceară cai să i se dea
Şi oameni mulţi de-asemenea.
Dar dacă a făcut astfel,
Izbândă, o să aibă el?
Va reuşi, în ăst fel, oare,
Să dobândească el, scăpare?
Cum să mai scape, dacă el
Călcat-a legământu-acel?”
16 „Pe a Mea viaţă Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„În ţara-n care e aflat
Cel cari îl puse împărat –
În urma unui legământ
Pecetluit cu jurământ –
Muri-va, pentru ce-a făcut,
Pentru că el nu şi-a ţinut
Cuvântul dat prin legământ
Şi întărit cu jurământ.
De-aceea, el – în acea ţară –
Ajunge-va, apoi, să piară!
Are să meargă-n Babilon,
17 Căci cu oştire, Faraon
Nu o să vină, ca apoi,
Să îl ajute, în război,
Când întăriri vor fi-nălţate
Şi şanţuri mari vor fi săpate
Ca multe suflete să cadă
În gheara nimicirii, pradă.
18 Iată, el şi-a nesocotit
Cuvintele ce le-a rostit,
Căci şi-a călcat pe jurământ.
Nu s-a ţinut de legământ
Şi astfel, el nu va putea,
Nici o scăpare, a avea!
19 „Pe a Mea viaţă, Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„Pentru că a nesocotit
Cuvintele ce le-am rostit,
Pentru că peste jurământ –
Făcut în al Meu Nume sfânt –
El a trecut şi a călcat
Şi legământul încheiat,
Eu am să fac în aşa fel,
Încât să vină peste el
Lucrul acesta, negreşit,
Aşa după cum am vestit.
20 Mreaja, asupră-i, am s-o-ntind
Şi-n al Meu laţ am să îl prind.
În Babilon va fi mutat
Şi-acolo fi-va judecat,
Pentru abaterea vădită,
Faţă de Mine săvârşită.
21 Fugarii, din a lui oştire,
Loviţi vor fi şi, peste fire,
În orice loc ei vor cădea,
Căci o să-i taie sabia.
Cei care nu vor fi loviţi,
În vânturi fi-vor risipiţi,
Pe faţa-ntregului pământ
Şi şti-veţi că Eu, Domnul, sânt,
Că Eu sunt cel care-a vorbit
Şi-aceste lucruri le-am vestit.”
22 Iată ce-a zis cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Din vârful unui cedru mare,
O ramură Îmi iau, pe care,
Jos – pe pământ – o pun apoi.
Din al lui creştet, rupe-voi
O fragedă mlădiţă care
O voi sădi pe-un munte mare,
Pe-un munte ‘nalt şi ridicat.
23 Muntele-acela e aflat
În Israel. Acolo ea,
Lăstari şi rod, are să dea.
Ajunge-va cedru măreţ
Şi fi-va de un mare preţ,
Căci păsările vor veni
Şi-n umbra lui s-or odihni.
Tot ceea ce e-naripat,
Odihna o va fi aflat
La umbra ramurilor lui.
24 Şi toţi copacii câmpului
Vor şti că Eu sunt Domnul, care
Am pogorât copacul mare
Care fusese înălţat
Şi îl ridic pe cel uscat.
Copacul verde, negreşit,
De Mine fost-a ofilit.
Pe cel uscat am să-l trezesc,
Căci iarăşi am să-l înverzesc,
Pentru că Domnul a vorbit,
Iar ce a spus va fi-mplinit.”