1 „O plângere fă, despre cel
Ce-i domnitor în Israel
2 Şi spune: „Cum se arăta
Că ar fi fost măria-ta?
Ca o leoaică se-arătase
Cari lângă-ai ei pui se culcase
Şi, printre ceilalţi pui de lei,
Se îngrijea de puii ei.
3 Un pui pe care l-a crescut,
În tânăr leu s-a prefăcut.
Prada să-şi sfâşie-a-nvăţat
Şi-n urmă, oameni a mâncat,
4 Iar neamurile de sub soare,
În contră-i, au făcut prinsoare.
O groapă-n cale i-au întins
Şi în adâncul ei l-au prins.
Apoi belciug, în nări, i-au pus
Şi-n urmă în Egipt, l-au dus.
5 Leoaica l-a tot aşteptat,
Iar când văzu că s-a-nşelat
În ceea ce-a nădăjduit –
Căci al ei pui n-a mai venit –
Alese alt pui, vrând astfel,
Un leu să facă-apoi, din el.
6 Puiul acela a crescut
Şi-n tânăr leu s-a prefăcut.
Prada să-şi sfâşie-a-nvăţat
Şi-n urmă, oameni a mâncat,
7 El în palate-a năvălit,
Cetăţile le-a nimicit
Iar răcnetele lui speriară
Şi îngroziră-ntreaga ţară.
8 Da, împotriva lui au stat
Popoarele ce s-au aflat
În ţările ce se vădeau
Că împrejurul lui erau.
Laţuri, acestea i-au întins
Şi în a lor groapă l-au prins.
9 Apoi belciug, în nări, i-au pus
Şi-nchis în cuşcă a fost dus
La împăratul cel pe care,
În frunte, Babilonu-l are.
În cetăţuie-l încuiară,
Pentru că au voit să-i piară
Glasul puternic, în ăst fel,
Din munţi-aflaţi în Israel.”
10 „Şi mama ta, asemeni ţie,
Se dovedea a fi o vie
Cari lângă apă a crescut.
Mlădiţe multe a făcut,
Pentru că-n jur erau aflate
Râuri cu ape-mbelşugate.
11 Ale ei ramuri erau mari
Şi au ajuns atât de tari,
Astfel încât s-ar fi putut,
Din ele, să se fi făcut
Toiege ce le foloseau
Cei cari cârmuitori erau.
Prin a ei mare înălţime
Şi a mlădiţelor mulţime,
Privirile le atrăgea
Căci de departe le-ntrecea
Pe alte ramuri viguroase,
Foarte înalte şi stufoase.
12 Dar mâinile au înhăţat-o,
Au smuls-o şi au aruncat-o,
Jos, pe pământ. Când a venit
Vântul cel de la răsărit,
Îndată roada i-a uscat,
Iar flăcările au mâncat
Puternicele ei mlădiţe
Şi-au nimicit ale ei viţe.
13 Acuma iat-o, în pustie
Sădită-ajuns-a ca să fie,
Într-un pământ uscat, în care,
Loc, apa râului nu are.
14 Din ale ei mlădiţe mari,
Ieşit-a foc puternic, cari
Întreaga roadă i-a mâncat.
După tot ce s-a întâmplat,
Ea nu mai are ramuri cari
Să se arate a fi tari,
Din care să se fi putut,
Toiege, să se fi făcut,
Pentru cei care se vădeau
Precum că voievozi erau.
Astă cântare se vădeşte
A fi de jale şi slujeşte
Drept o cântare potrivită,
La ceas de jale folosită.”