1 Fusese anu-al şaselea,
Şi-a cincea lună se scurgea.
Nu apucase să apună,
Încă, a zecea zi din lună,
Când unii din bătrânii care
Neamul lui Israel îi are
Veniră de m-au căutat.
În faţa mea s-au aşezat,
Căci ei, pe Domnul, au voit
Să îl întrebe, negreşit.
2 Atunci, Cuvântul Domnului
3 Îmi zise: „Fiu al omului,
Bătrânilor lui Israel,
Vorbeşte-le în acest fel:
„Aşa a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Dar pentru ce oare-aţi venit?
Să Mă-ntrebaţi, voi aţi dorit?
Pe a Mea viaţă, Mă jur Eu” –
A mai zis Domnul Dumnezeu –
„Că nu am să Mă las, apoi,
De a fi întrebat de voi”
4 „Tu, fiu al omului, doreşti
Ca să îi judeci? De voieşti,
Pune-le-n faţa ochilor
Păcatele părinţilor
Şi-a lor întreagă urâciune!
5 Apoi, în acest fel le spune:
„Aşa a zis Cel cari mereu,
E Domn precum şi Dumnezeu:
„Când pe Israel l-am ales
Şi când pe Iacov l-am cules,
În faţa lor M-am arătat
Când în Egipt ei s-au aflat.
După aceea – negreşit –
În felu-acesta le-am vorbit
Şi-am cuvântat: „De-acuma Eu
Vă voi fi Domn şi Dumnezeu!”
6 Eu, din Egipt, i-am scos afară,
Atunci, ca să le dau o ţară,
Cum altele nici nu mai sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Căci în acel loc s-au aflat
Lapte şi miere, ne-ncetat.
7 Vorbit-am cu al lor popor
Şi-atunci cerut-am tuturor
Ca urâciunile pe care
Le avusese fiecare,
Să fie aruncate-afară.
De-asemenea, le-am mai zis iară:
„Cu idoli, să nu vă spurcaţi,
Ci grabnic să îi lepădaţi!
Lăsaţi idolii cei pe care
Ţara Egiptului îi are!
De-acum, Eu o să fiu, mereu,
Al vostru Domn şi Dumnezeu!”
8 Dar să M-asculte, n-au voit,
Pentru că ei s-au răzvrătit,
În contra Mea. N-au căutat –
Aşa precum i-am îndrumat –
Ca urâciunile aflate
La ei, să fie lepădate.
N-au lăsat idolii pe care
Ţara Egiptului îi are
Şi-n felu-acesta M-au făcut –
Atuncea când Eu i-am văzut –
Să mă gândesc să fac să vie,
Îndată, apriga-Mi mânie,
Pe creştetul poporului,
În mijlocul Egiptului.
9 Numai că, în vedere, Eu
Avut-am doar Numele Meu
Şi de aceea M-am oprit,
Ca să nu fie pângărit
Numele Meu, în faţa lor –
Adică a neamurilor –
Unde era poporul Meu,
La cari Mă arătasem Eu.
10 Deci de la Egipteni, din ţară,
Pe-al Meu popor l-am scos afară.
După aceea – mai târziu –
L-am dus către un loc pustiu.
11 Acolo, Eu l-am învăţat
Şi ale Mele legi i-am dat.
Poruncile-Mi, i le-am făcut,
În acel loc, de cunoscut.
Acestea trebuiau păzite,
Neîncetat, şi împlinite,
Căci doar păzind legile Mele,
Omul putea trăi prin ele.
12 După aceea, Eu le-am dat
Cu dragoste, al Meu Sabat,
Pentru ca el un semn să fie,
Pus între noi, pentru vecie,
Spre a se şti că Domn sunt Eu
Şi-s Cel care-i sfinţesc, mereu.
13 Dar în pustie, s-a vădit
Că Israel s-a răzvrătit
Şi-atuncea el a lepădat
Poruncile ce le-am lăsat
Ca oamenii să le-mplinească,
Prin ele ca să vieţuiască.
Peste măsură, negreşit,
Sabatele Mi-au pângărit.
În felu-acesta, M-au făcut –
Atuncea când Eu i-am văzut –
Să Mă gândesc ca, în pustie,
Să le trimit a Mea mânie,
Cu care să îi pedepsesc
Şi-apoi, pe toţi să-i nimicesc.
14 Numai că, în vedere, Eu
Avut-am doar Numele Meu
Şi de aceea M-am oprit,
Ca să nu fie pângărit
Numele Meu, în faţa lor –
Adică a neamurilor –
Cari ştiu că, din Egipt, din ţară,
Poporul Mi l-am scos afară.
15 Chiar şi-n pustiu, am ridicat
Mâna spre ei şi le-am jurat
Că nu-i mai duc în ţara care
Miere şi lapte în ea are,
Ţară frumoasă, cum nu sânt
Altele, pe acest pământ.
16 Şi totul, căci au lepădat
Poruncile şi n-au urmat
Legile ce le-am rânduit
Şi pentru că au pângărit
Sabatele ce le-au fost date –
Care, de Mine, sunt lăsate –
Căci inima ăstui popor
Dată era, idolilor.
17 Însă, cu milă am privit
La ei, şi nu i-am nimicit
Când, în pustie, s-au aflat.
18 Pe ai lor fii, i-am îndemnat
Şi astfel, le-am vorbit apoi:
„După părinţi, nu mergeţi voi!
Nu ţineţi obiceiul lor,
Nu vă-nchinaţi idolilor
Şi nu urmaţi ceea ce ei
Au rânduit, fără temei!
19 Eu sunt al vostru Dumnezeu.
Umblaţi după cuvântul Meu,
Aşa precum am poruncit.
Păziţi ceea ce-am rânduit!
Poruncile, Mi le-mpliniţi!
20 Sabatele să le sfinţiţi,
Căci între Mine şi-ntre voi,
Ele, un semn, vă sunt apoi,
Pentru ca voi să ştiţi mereu,
Că vă sunt Domn şi Dumnezeu!”
21 Dar împotrivă-Mi – negreşit –
Şi fiii lor s-au răzvrătit.
Nu Mi-au păzit poruncile
Şi nu Mi-au ţinut legile.
Ce-am rânduit, nu au urmat.
Sabatele Mi le-au călcat,
S-au răzvrătit cât au putut
Şi să priceapă nu au vrut
Că doar păzind legile Mele,
Omul poate trăi prin ele.
Atunci, am vrut ca, în pustie,
Să le trimit a Mea mânie,
Cu care să îi pedepsesc
Şi-apoi pe toţi să-i nimicesc.
22 Însă, Eu M-am gândit apoi,
Şi Mi-am tras mâna înapoi,
Pentru că, în vedere, Eu
Avut-am doar Numele Meu
Şi de aceea M-am oprit,
Ca să nu fie pângărit
Numele Meu, în faţa lor –
Adică a neamurilor –
Cari ştiu că din Egipt, din ţară,
Poporul Mi l-am scos afară.
23 Însă acolo, în pustie,
Am ridicat a Mea mânie
În contra lor şi am jurat
Precum că pentru-al lor păcat,
Vor fi în lume risipiţi,
Printre popoare împărţiţi.
24 Şi totul, căci au lepădat
Poruncile şi n-au urmat
Legile ce le-am rânduit
Şi pentru că au pângărit
Sabatele ce le-au fost date –
Care, de Mine, sunt lăsate –
Căci inima ăstui popor
Dată era, idolilor.
25 Ba mai mult, legi le-am dat atunci,
Ce nu sunt bune şi porunci
Prin cari n-aveau să reuşească –
În nici un fel – ca să trăiască.
26 De-asemenea, Eu i-am spurcat
Prin darurile ce le-au dat –
Prin toate darurile care
Menite-au fost pentru mâncare –
Atuncea când se adunau
Şi când prin flăcări îşi treceau
Pe ai lor fii cari sunt ştiuţi
Că le sunt cei dintâi născuţi.
Am vrut să-i pedepsesc, să ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”
27 „De-aceea, fiu al omului,
Casei lui Israel, să-i spui:
„Aşa a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Părinţii voştri, negreşit,
Pe Mine M-au batjocorit,
Pentru că ei, neîncetat,
Necredincioşi s-au arătat,
Faţă de Mine, atunci când
28 Eu am jurat şi-aveam de gând
Să-i duc în ţara minunată
Ce trebuia a le fi dată.
Atuncea, ei şi-au aruncat
Ochii spre dealuri şi-au cătat
Orice copac verde, stufos,
Ca să-şi aducă – ne-ndoios –
Acolo, jertfele pe care
Le voiau daruri de mâncare,
Jertfe prin cari M-au mâniat.
De-asemenea şi-au mai lăsat
Miresme-n locurile-acele,
Pe cari le-au ars şi-apoi, prin ele,
Gânditu-s-au că au putut
Să facă un miros plăcut.
Adus-au şi câte-o măsură
Din jertfele de băutură.
29 Am zis, către-ale lor mulţimi:
„Ce sunt aceste înălţimi,
Undei vă duceţi, ne-ncetat?”
De-aceea au şi căpătat
Nume de „înălţimi” apoi,
Cari până azi este la voi!
30 Du-te acuma, şi-n ăst fel,
Să-i spui casei lui Israel:
„Aşa a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Doriţi voi să vă apucaţi,
Acum, la fel, să vă spurcaţi
Aşa după cum au curvit
Ai voşti’ părinţi când au trăit,
Căci după urâciuni fugiţi,
Pe care de la ei le ştiţi?
31 Da, dacă daruri de mâncare
Ştiţi să aduceţi fiecare,
Dacă ai voşti’ copii, apoi,
Prin flăcări o să-i treceţi voi,
Înseamnă că spurcaţi sunteţi,
Prin idolii ce îi aveţi.
Şi-acum veniţi şi vreţi apoi,
Să Mă las întrebat, de voi!
32 Iată că nu o să primiţi
Ceea ce vă închipuiţi.
Când ziceţi: „Vrem să fim şi noi,
Ca toate neamurile-apoi,
Ca şi familiile-aflate
În ţările învecinate
Şi lemnului să îi slujim
Şi pietrei, credincioşi să-i fim!”
33 „Pe a Mea viaţă, Mă jur Eu” –
Spusese Domnul Dumnezeu –
„Că peste voi, drept Împărat,
Eu Însumi fi-voi aşezat.
Cu braţ puternic şi întins
Vă voi conduce şi-nadins
Am să Îmi vărs a Mea urgie,
Asupra voastră, cu mânie.
34 Am să vă scot dintre popoare.
Vă iau din ţările în care,
De Mine-aţi fost risipiţi voi.
Vă voi aduce înapoi,
În locu-acesta, înadins,
Cu braţ puternic şi întins
Şi Îmi voi revărsa urgia.
35 Vă voi aduce în pustia
Popoarelor, unde, cu voi,
Eu Mă voi judeca apoi,
Faţă în faţă. Veţi vedea
36 Că fac, în judecata Mea,
Aşa după cum e ştiut
Că înainte am făcut,
Atuncea când v-am judecat
Părinţii care s-au aflat
În a Egiptului pustie.
Şi-acum, la fel are să fie
Cu voi, cu toţi, căci judec Eu” –
Zisese Domnul Dumnezeu.
37 Pe sub toiag, vă trec pe voi
Şi-am să vă mustru mai apoi,
Căci am să pun, pe fiecare,
A legământului mustrare.
38 Dar am să îi deosebesc
Pe cei care se dovedesc
Drept îndărătnici, de acei
Care sunt credincioşi ai Mei.
Îi scot de unde se aflau,
Din ţara-n cari străini erau,
Dar nu-i voi duce înapoi,
La Israel în ţară-apoi.
Şi şti-veţi că Eu am vorbit
Şi că sunt Domnul, negreşit.
39 Tu, casă a lui Israel,
Ascultă ce a zis Acel
Care e Domn şi Dumnezeu:
„Duceţi-vă dar, vă-ndemn Eu,
Pe-ai voştri idoli să-i slujiţi!
După aceea, o să ştiţi,
Pe Mine să Mă ascultaţi
Şi nu o să mai căutaţi
Să pângăriţi Numele Meu
Cel sfânt, tot aducând, mereu,
Toate-ale voastre daruri care
Date au fost pentru mâncare,
La cei cărora le slujeaţi,
Pe care idoli îi aveaţi!
40 Pe muntele cel sfânt, pe care
Ţara lui Israel îl are –
Pe muntele cel sfânt al Meu –
Casa lui Israel, mereu –
Adică cei ce au să fie
În ţară – Îmi vor sluji Mie.
Acolo, parte vor avea
Ei, de bunăvoinţa Mea.
Voi cere daruri de mâncare
Şi roadele dintâi pe care
O să veniţi să Mi le daţi,
Cu tot ce o să-Mi închinaţi.
41 Ca pe nişte miresme-apoi,
Iată, vă voi primi pe voi –
Prin care un miros plăcut,
În faţă-Mi, se va fi făcut –
După ce fi-veţi adunaţi
Din ţările unde v-aflaţi,
Pe unde fost-aţi risipiţi.
Atuncea, o să mă sfinţiţi
Cu toţi, în faţa tuturor
Popoarelor neamurilor.
42 Atuncea, voi veţi şti mereu,
Precum că Domnul sunt doar Eu,
Pentru că-n Israel, apoi,
Vă voi aduce înapoi,
Aşa precum jurat-am Eu
Părinţilor voştri, mereu,
Că astă ţară minunată,
Vouă are a vă fi dată.
43 În ea, vă veţi aduce-aminte
De ce-aţi făcut mai înainte,
De felu-n care v-aţi purtat,
De felu-n care v-aţi spurcat
Şi vouă înşivă, de voi,
Vi se va face scârbă-apoi,
Din pricina păcatelor
Şi a fărădelegilor
Pe care le-aţi făcut mereu.
44 Veţi şti dar, că Domnul sunt Eu,
Pentru că în purtarea Mea
Faţă de voi, Eu voi avea
Sfântul Meu Nume în vedere
Şi nicidecum, după cum cere
Faptele voastre săvârşite
Care stricate sunt vădite,
Căci, casă a lui Israel,
Faptele tale sunt la fel” –
A zis Acela cari mereu
E Domn, precum şi Dumnezeu.
45 Apoi, Cuvântul Domnului
46 Îmi zise: „Fiu al omului,
Acum, spre miazăzi priveşte
Şi împotrivă le vorbeşte
La cei care se dovedesc
Că-n acea parte locuiesc.
Îndreaptă a ta prorocie,
Către pădurea din câmpie,
Care-i în miazăzi aflată.
47 Îi spune dar, pădurii: „Iată
Ce a vorbit Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Un foc, în tine, voi aprinde.
Focul acest te va cuprinde
Şi îţi va mistui de-ndat’,
Copacul verde sau uscat.
Focul acela, nimenea,
Să-l stingă-apoi, nu va putea.
Focul – din miazăzi-ncepând
Şi-n miazănoapte ajungând –
Furios are să mistuiască
Tot ce în cale-o să găsească
Şi-n felu-acesta, pârjolită,
Pădurea fi-va nimicită.
48 Orice făptură va putea,
În vremea ‘ceea, a vedea
Că Eu sunt Domnul, Eu sunt Cel
Care-a aprin focul acel,
Foc cari pădurea a cuprins
Şi nu mai poate a fi stins!”
49 Atuncea, astfel zis-am eu:
„Ah! Doamne, Dumnezeul meu!
Ei, despre mine, au vorbit
Şi iată ce au glăsuit:
„Omul acesta a-nvăţat,
Să facă pilde, ne-ncetat!”