1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Ierusalim priveşte
Şi împotrivă le vorbeşte
Acelor locuri care sânt
Drept sfinte, pe al lui pământ!
Tu să mai proroceşti la fel,
Apoi, contra lui Israel!
3 Să spui dar, ţării cea pe care
Neamul lui Israel o are:
„Aşa vorbeşte Domnul: „Iată,
Nenorocirea se arată
Şi-asupra ta acuma vine
Căci necaz mare am, pe tine.
Am să-Mi trag sabia şi-apoi,
Din tine, Eu nimici-voi
Atât pe cel neprihănit
Cât şi pe cel, rău, dovedit.
4 Pentru că iată, Eu voiesc,
Din tine, ca să nimicesc
Atât pe cel neprihănit
Cât şi pe cel, rău, dovedit.
Am să-Mi trag sabia şi-apoi,
Urgie am s-aduc la voi,
Căci de la miazăzi-ncepând
Şi-n miazănoapte ajungând,
Orice făptură întâlnită
Are să fie-atunci lovită.
5 Orice făptură o să ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie,
Şi că din teacă, sabia,
Eu Mi-am luat-o şi-astfel ea
Nu se va-ntoarce înapoi.
6 Tu, fiu al omului, apoi,
Să gemi de parcă ai avea
Rărunchi zdrobiţi! De-asemenea,
Să gemi cu-amărăciune mare
În suflet, fără încetare!
Să gemi în faţa tuturor!
Să gemi dar, sub privirea lor!
7 De te vor întreba: „Ce este?”,
Tu spune-le: „Vine o veste…”
Atuncea când va veni ea,
Să ştiţi că, parte, vor avea,
De spaimă, inimile toate.
Din suflete, nu vă veţi scoate
Mâhnirea ce vă va cuprinde.
Mâinile vor începe-a prinde
Să tremure şi să slăbească.
Genunchii au să se topească
Asemeni apei, negreşit.
„Iată că vine! A sosit!” –
Zice Acel care mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
8 Apoi, Cuvântul Domnului
9 Îmi zise: „Fiu al omului,
Du-te, acuma, şi vesteşte
Şi-n felu-acesta proroceşte:
„Aşa vorbeşte Domnul: „Iată
Ce fel de lucruri, vă aşteaptă:
Da! Sabia e ascuţită
Şi este bine lustruită.
10 E ascuţită-n acest fel,
Căci este gata de măcel
Şi lustruită ea se cere,
Ca să lucească cu putere!
O, sabie! Într-o clipire,
Toiagul cel de cârmuire,
Din mâna fiului meu – vai! –
Te-ai repezit ca să îl tai,
Care, precum se dovedeşte
Orişice lemn, nesocoteşte…
11 A dat-o spre-a fi lustruită,
De mână ca să stea lipită.
E ascuţită sabia
Şi lustruită este ea,
Căci să-narmeze se găteşte,
Pe cel care măcelăreşte.
12 Te vaietă, în gura mare,
Şi strigă-apoi, cât poţi de tare,
Tu, fiu al omului, căci ea –
Adică tocmai sabia –
E pregătită să pornească,
Pe-al Meu popor să îl lovească.
Ea-i împotriva celor cari
Sunt voievozi, fiind mai mari
În Israel, pentru că ei
Sunt daţi drept pradă sabiei.
Dat sabiei, alături lor,
E şi sărmanul Meu popor.
De-aceea tu, când proroceşti,
Pe coapse ai să te loveşti!
13 Da. S-a făcut astă-ncercare
Şi ce are să fie oare,
Dacă toiagul ce-a domnit –
Cari totul a nesocotit –
Va fi lovit de nimicire
Şi şters va fi de peste fire?” –
A întrebat Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
14 „Tu, fiu al omului, vorbeşte,
Bate din mâini şi proroceşte!
Doresc să fie îndoite –
Ba chiar să fie întreite –
Acele lovituri pe care,
Ca să le dea, sabia are.
E sabia pentru măcel,
Este pentru războiul cel
Cari a fi mare se vădeşte,
Îi înconjoară şi-i pândeşte
Din toate părţile deodată
Şi fără milă se arată.
15 Pentru că vreau să-i îngrozesc
În inimi şi să înmulţesc
Numărul celor hărăziţi
A fi de sabie loviţi,
De-aceea tras-am sabia
Şi-i voi ameninţa cu ea,
La toate porţile, de-ndată.
Vai! Ascuţită se arată,
Căci pregătită-i de măcel
Şi fulgeră al ei oţel.
16 Tu, sabie, precum se cere,
Strânge-ţi întreaga ta putere!
Spre dreapta ta, întoarce-te!
Aşa! Apoi, aşează-te!
Te scoală iar, şi nu mai sta!
Întoarce-te spre stânga ta!
Apoi, în juru-ţi te roteşte
Şi-n toate părţile loveşte!
17 Iar Eu, atunci, de bucurie,
Din palme bat, şi-a Mea urgie,
Aşa am să o potolesc,
Pentru că Eu, Domnul, vorbesc!”
18 Apoi, Cuvântul Domnului
19 Îmi zise: „Fiu al omului,
Tu, două drumuri, să croieşti,
Pe unde ai să te gândeşti
Să treacă sabia de-ndat’,
A celui care-i împărat
În Babilon! Să ştii că ele –
Adică drumurile-acele –
Făcute trebuie să pară
Că ies doar din aceeaşi ţară.
Să faci un semn ce să arate
Drumul ce duce spre-o cetate.
Ai grijă, semnul să îl pui
La începutul drumului.
20 Un drum pe care îl croieşti,
În aşa fel să îl gândeşti,
Ca sabia s-o poţi abate
Până la Raba, în cetate,
Până la fiii cei pe care
Amon, urmaşi, în lume-i are.
La celălalt să te gândeşti
Şi-n aşa fel să îl croieşti,
Încât când vine sabia,
Să poată a ajunge ea
Pân’ la cetatea întărită
Care-i, Ierusalim, numită.
Astă cetate îngâmfată,
În Iuda, este aşezată.
21 Căci cel ce este împărat –
În Babilon încoronat –
Acum se află la răscruce
Şi nu ştie-ncotro s-apuce.
În faţă-i, două drumuri vede
Şi tocmai de aceea şede
În al lor capăt şi aşteaptă
Să ştie unde îl îndreaptă
Bobii. Săgeţi a scuturat
Şi terafimi a întrebat;
Chiar şi ficatu-l cercetează
Să afle pe ce drum urmează
Să îl aleagă, ca să vie
Peste această-mpărăţie.
22 Drumul Ierusalimului
E sorţiul cel din dreapta lui.
Dacă ăst drum o să-l apuce
Şi la Ierusalim se duce,
Berbeci va ridica şi-apoi
Va scoate strigăt de război.
Cu-acei berbeci o să lovească
În porţi, ca să le nimicească.
Şanţuri adânci vor fi săpate
Şi-ntărituri vor fi-nălţate.
După ce fi-vor împlinite
Aceste lucruri hotărâte,
Va da porunci pentru măcel.
23 Însă, toţi cei din Israel
Voiesc aceste lucruri, toate,
Vrăjitorii a le socoate –
Ei, cari făcut-au mai ‘nainte,
Doar mincinoase jurăminte.
Dar împăratul – cel pe care
În frunte Babilonu-l are –
Îşi aminteşte – are ştire –
Despre a lor nelegiuire
Şi-n acest fel, toţi acei inşi
Ajunge-vor să fie prinşi.
24 De-aceea, Cel ce e mereu,
Domnul, precum şi Dumnezeu
A zis: „Pentru că vă făliţi
Că aţi ajuns nelegiuiţi,
Pentru că vreţi a fi văzute
Fărădelegile făcute,
Pentru că-n toate căutaţi
Păcatele să v-arătaţi,
Pentru că faceţi numai rele
Şi-n urmă vă făliţi cu ele,
Prinşi o să fiţi de mâna lui!
25 Tu, domn al Israelului,
Tu care eşti nelegiuit,
Aproape eşti de-a fi lovit
De moarte. Iată că acum,
O zi soseşte: e pe drum,
Căci făr’delegea s-a întins
Nespus şi culmea a atins!”
26 Iată ce-a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Jos mitra! Să se prăbuşească!
Jos şi cununa-mpărătească!
Nimic nu e cum e ştiut
Că fost-a de la început,
Tot ceea ce este plecat
Are să fie înălţat,
Iar ceea ce s-a dovedit
A fi-nălţat va fi smerit!
27 Dau jos cununa, ne-ndoios!
O voi da jos! O voi da jos!
Dar acest lucru o să fie
Numai atunci când o să vie
Cel care are drept la ea
Şi Îi voi spune să o ia.”
28 „Tu, fiu al omului, vorbeşte
Şi-n felu-acesta proroceşte:
„Aşa a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
Despre copiii cei pe care,
Amon, urmaşi, în lume-i are,
Precum şi despre-a lor ocară:
„Scoasă e sabia, afară
Şi de măcel e pregătită.
De nimicire-i lustruită.
E pregătită să lovească
Şi trebuie să strălucească!
29 Printre vedeniile care
Se dovedesc înşelătoare
Sau prorociile rostite
Cari mincinoase sunt vădite,
Am să te fac să cazi – să ştii –
Şi printre morţi tu ai să fii,
Printre cei răi cari sunt ca tine,
A căror zi iată că vine,
Căci făr’delegea s-a întins
Nespus şi culmea a atins!
30 Pune-ţi în teacă sabia,
Pentru că judecata Mea
Ţi-o fac, unde ai fost făcut,
În ţara-n care te-ai născut!
31 În contra ta are să vie
Focul, aprins de-a Mea urgie
Şi-a Mea mânie înfocată
Asupra ta va fi vărsată.
Pradă te dau, acelor care
Doar sfâşie fără-ncetare
Şi cari, mânaţi de a lor fire,
Lucrează numai nimicire.
32 De foc ai să fii ars apoi,
Iar al tău sânge, în şuvoi,
Mijlocul ţări-o să-l stropească.
Ei n-au să îşi mai amintească
De tine-apoi, căci – negreşit –
Eu, Domnul, sunt Cel ce-a vorbit.”