1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Să judeci, vrei a încerca?
Voieşti tu dar, a judeca
Astă cetate păcătoasă
Care, de sânge, e setoasă?
Pune-i în faţă, negreşit,
Ce urâciuni a săvârşit!
3 Spune: „Cel care e mereu,
Domnul, precum şi Dumnezeu,
A zis aşa: „Cetate care
Sângele-l verşi fără-ncetare
Şi ţi-ai făcut idoli, căci vrei
Ca să te spurci apoi cu ei!
4 Tu, vinovată, te-ai făcut!
Din pricină că am văzut
Sângele ce a fost vărsat
Şi pentru că tu te-ai spurcat
Prin idolii făcuţi de tine,
Iată se-apropie şi vine
Al tău sfârşit! Zilele tale
Şi toţi ai tăi ani sunt pe cale
Să se sfârşească şi să piară.
De-aceea iată, de ocară
Te fac, în faţa tuturor
Popoarelor neamurilor.
5 Cei de aproape şi cei care
Se vor afla la depărtare –
Toţi împreună, la un loc –
De tine îşi vor bate joc,
Căci eşti vestită drept spurcată,
De tulburări mari încercată!
6 În tine, toţi acei pe care
Neamul lui Israel îi are
Drept voievozi, Îşi folosesc
Puterea ce o stăpânesc,
Să verse sânge, ne-ncetat.
7 Dispreţ în tine-au căpătat
Tatăl şi mama. Chinuiţi
Sunt cei străini şi asupriţi
Orfanii tăi se dovedesc.
Şi văduvele-mpărtăşesc
Aceeaşi soartă, negreşit,
Căci tot la fel au suferit.
8 Iată că tu-Mi nesocoteşti
Locaşurile şi vădeşti
Mereu, aceeaşi nepăsare
Pentru Sabatele pe care
Eu, spre păzire, ţi le-am dat,
Pentru că tu Mi le-ai spurcat.
9 În tine sunt mulţi bârfitori,
Care de sânge-s vărsători.
La tine îi adăposteşti
Pe cei cari, jertfe idoleşti,
Mănâncă, sus, pe munţii tăi.
În al tău mijloc sunt cei răi
Ce se dedau la desfrânări.
10 În tine, relele purtări
Se-arată, căci au îndrăznit,
Astfel, să fi descoperit
Chiar goliciunea tatălui;
În tine nici o teamă nu-i
Şi-atunci femeia e forţată
La vremea când e necurată!
11 Cei cari în tine s-au aflat,
La urâciune s-au dedat,
Căci au luat soaţa pe care
Cel ce le e aproape-o are.
Iată-i acum că s-au spurcat
Atunci când şi-au amestecat –
Nepăsători – sângele lor,
Cu sângele nurorilor.
Iată dar, că şi-au necinstit
Nurorile; ba au curvit
Cu fetele ce se vădeau
Că ale lor surori erau –
Deci tocmai cu cele pe care
Drept fiice, tatăl lor le are.
12 În tine se fac daruri care
Sunt pentru-a sângelui vărsare.
Iei camătă şi te grăbeşti,
Aproapele, să-ţi jefuieşti.
Însă de Mine, uiţi mereu” –
Spusese Domnul Dumnezeu.
13 De-aceea Eu, din palme, bat,
Din pricină că ai vărsat
Mult sânge – după cum se ştie –
Şi ai fost plin de lăcomie.
14 Va suferi inima ta?
Putere, tu vei arăta
În ale tale braţe, când
Pe Mine-ai să Mă vezi lucrând
În contra ta? Eu am vorbit
Şi tot Eu – Domnul – negreşit,
Tot ce am spus, am să-mplinesc.
15 În lume-am să te risipesc,
Printre popoarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
Atunci, zdrobită, o să fie
Toată a ta necurăţie.
16 În faţa neamurilor – iată –
De tine tu vei fi spurcată,
Pentru ca astfel, tot mereu,
Să ştii precum că Domn sunt Eu.”
17 Apoi, Cuvântul Domnului
18 Îmi zise: „Fiu al omului,
Casa ce-o are Israel,
În faţa Mea, este la fel
Cu zgura; căci – de bună seamă –
Fier, cositor, plumb şi aramă
Oamenii ei s-au dovedit
A fi-n cuptorul de topit.
Precum zgura argintului
Sunt ei, în faţa Domnului.
19 De-aceea, Cel care mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
În acest fel a cuvântat:
„Pentru că voi v-aţi arătat
Doar nişte zgură, vă adun
Şi în Ierusalim vă pun,
În al lui mijloc. Iată, vreau,
20 Asemeni zgurei, să vă iau,
Precum se strânge în cuptor,
Argint, fier, plumb sau cositor
Şi cum la fel – de bună seamă –
În el se strânge şi aramă
Atunci când trebuie suflat
În foc spre a fi aţâţat
Ca în putere el să crească,
Pentru ca tot să se topească.
La fel şi Eu vă strâng pe voi,
Şi am să vă topesc apoi.
21 Da! Vă voi strânge la un loc,
Iar cu-al mâniei Mele foc,
Eu am să suflu peste voi
Şi am să vă topesc apoi,
22 Precum argintul e topit,
În topitoare. Negreşit,
Chiar în Ierusalim apoi,
La fel o să păţiţi şi voi.
Atunci veţi şi că Domnu-i Cel
Care-a adus, în acest fel,
Asupră-vă, a Lui urgie
Şi a vărsat a Lui mânie.”
23 Apoi, Cuvântul Domnului
24 Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Ierusalim priveşte
Şi-aste cuvinte le rosteşte:
„O ţară eşti, necurăţată;
O ţară ce nu e udată
De ploaie, când are să vie
Ziua aceea de mânie.”
25 Iată că toţi aceia cari,
În al tău mijloc sunt mai mari,
Fără-ncetare uneltesc,
Căci sufletele, ei voiesc
Să le înghită. Sunt la fel,
Precum este leul acel
Care, răcnind, a sfâşiat
Prada. Căci ei au adunat
Mari bogăţii; au dobândit
Lucruri cari scumpe s-au vădit,
Iar numărul văduvelor
Crescut-a în mijlocul lor.
26 Preoţii calcă Legea Mea,
Căci ei nu ţin seama de ea.
De-asemenea, nu iau aminte
La ale Mele locuri sfinte,
Ci ne-ncetat le pângăresc,
Pentru că nu deosebesc
Nimic din ceea ce e sfânt,
De celelalte ce nu sânt.
Conduşi fiind de a lor fire,
Nu ştiu a face osebire
Între ceea ce e curat
Şi ceea ce e necurat.
Nu se mai uită la acele
Sabate ce sunt ale Mele,
Şi astfel, Eu M-am pomenit,
În al lor mijloc, pângărit
27 În urmă, toţi aceia cari
Sunt căpitanii lui cei mari
Se-arată-asemeni lupilor
Ce îşi sfâşie prada lor.
Să verse sânge, au pornit;
Suflete pierd, necontenit,
Să-şi stingă lăcomia mare,
De bani, ce-o are fiecare.
28 Prorocii lui se dovedesc
Că doar cu ipsos tencuiesc.
Vedenii au, amăgitoare,
Şi prorocii înşelătoare.
Aceşti proroci au zis mereu:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu!”,
Deşi Domnul nu le-a vorbit!
29 Poporul s-a ticăloşit
Căci se dedă la silnicie.
Astfel ajuns-a să se ţie
Doar de furat; se repezeşte,
Pe cel sărac şi-l asupreşte.
Străinul, între ei aflat,
E în picioare-apoi, călcat,
Chiar de se vede, negreşit,
Că omul e nedreptăţit!
30 Caut un om şi tot privesc
În rândul lor, dar nu găsesc
Pe nimeni care ar putea
Să se aşeze-n faţa Mea.
Un zid să-nalţe omu-acel
Şi în spărtură să stea el,
În faţa Mea, pentru-a lui ţară,
Ca astfel ea să nu mai piară,
Şi să nu o mai nimicesc.
Pe nimeni, însă, nu găsesc!
31 Îmi voi vărsa a Mea urgie
Şi-i nimicesc, cu-a Mea mânie,
Iar faptele ce le-au făcut,
Asupră-le vor fi căzut.
Aşa va fi, cum am zis Eu,
Cel ce sunt Domn şi Dumnezeu.”