1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Două femei – cândva – erau,
Şi-aceeaşi mamă ele-aveau.
3 În tinereţe, au curvit,
Când în Egipt au locuit.
Acolo, ţâţele lor – iată –
Strânse au fost, întâia dată,
Iar sânii lor, cei de fecioară,
Atinşi au fost întâia oară.
4 Ohola e întâia fată,
Iar Oholiba e chemată
Aceea care, dintre ele,
Este mai mică. Ale Mele
Fuseseră şi s-a văzut
Că fii şi fiice au născut.
Ohola e Samaria.
Ierusalimul este cea
Care fusese-a doua fată
Şi Oholiba e chemată.
5 Ohola Mi s-a dovedit
Necredincioasă. Negreşit,
De dragoste s-a aprins ea,
Pentru cei care îi avea
Ibovnici, iar printre acei,
Erau fiii Asiriei,
Aflaţi chiar în vecinătate.
6 Aveau veşminte minunate,
Din stofe-anume pregătite
Cari în albastru-au fost vopsite.
Drept căpetenii se vădeau
Unii, şi dregători erau
Alţii, dar toţi erau plăcuţi,
Tineri fiind, bine făcuţi.
Cu toţi veneau din depărtări
Şi toţi, pe cai, erau călări.
7 Ea a curvit cu toţi acei
Cari frunte-i sunt Asiriei.
Ca o nebună a umblat
De dragul lor şi s-a spurcat
Cu ei şi cu idolii lor.
8 Nici de ai tinereţilor
Iubiţi, însă, nu a uitat,
Căci cu aceştia s-a culcat,
Iar sânii ei, cei de fecioară,
Ei i-au atins întâia oară,
Atunci când au făcut să vie
Asupra ei, a lor curvie.
9 De-aceea lor, Eu am lăsat-o.
Ibovnicilor ei am dat-o,
Căci s-a îndrăgostit de ei –
De-acei fii ai Asiriei.
10 Ei goliciunea-i dezveliră,
Fiii şi fiicele-i răpiră
Şi-n urmă scos-au sabia
Şi au ucis-o-apoi, cu ea.
Despre tot ce i-au făcut ei,
Vestea s-a dus, printre femei.
11 Când sora ei – aceea care
Drept Oholiba, nume, are –
Văzut-a ce a pătimit,
Mai fără frâu s-a dovedit
Şi în curvie-a întrecut-o
Pe sora care a avut-o.
12 De dragoste, s-a aprins ea,
Pentru vecinii ce-i avea –
Adică tocmai pentru cei
Cari fii îi sunt Asiriei.
Drept căpetenii se vădeau
Unii, şi dregători erau
Alţii, dar toţi erau plăcuţi,
Tineri fiind, bine făcuţi.
Cu toţi se dovedeau bogaţi
Şi-n haine scumpe-nveşmântaţi.
La ea, veneau din depărtări
Şi toţi pe cai erau călări.
13 Ca sora ei, ea s-a purtat,
Şi-asemeni ei, ea s-a spurcat.
14 Curvii mai multe a făcut,
Încât sora şi-a întrecut.
Pe zid, văzut-a că bărbaţi,
În zugrăveli, erau aflaţi.
Erau icoane de Haldei.
Cu roşu-au fost bărbaţi-acei
Aflaţi pe ziduri zugrăviţi,
15 Fiind cu brâie-mpodobiţi
Jur împrejurul coapselor.
Turbenele, pe capul lor,
Mândre erau şi colorate,
Cu meşteşug înfăşurate.
La chip, viteji se arătau,
Asemeni celor ce erau
Din Babilon, cari e ştiut
Că în Haldeea s-au născut.
Când chipurile le-a zărit,
De ele s-a îndrăgostit
16 De-ndată, iar după aceea,
Soli le trimise, în Haldeea.
17 Atuncea, toţi aceia cari
În Babilon erau mai mari,
Venit-au pân’ la ea în ţară
Şi-apoi în patul ei intrară.
Cu ea, aceştia au curvit
Şi au spurcat-o, negreşit.
După ce astfel s-a spurcat,
Inima i s-a-nstrăinat
18 De ei. Când şi-a descoperit
Necurăţia şi-a voit
Să-şi dezvelească goliciunea,
Şi când văzut-am urâciunea
Pe care-o săvârşise ea,
Atuncea şi inima Mea,
Grabnic, de ea, s-a-nstrăinat,
La fel precum s-a depărtat
19 De sora ei. Ea şi-a-nmulţit
Curviile, căci s-a gândit
La vremile de la-nceput
Când în Egipt ea a şezut,
Când tânără se dovedea
Şi în acel ţinut şedea.
20 Astfel, de pofte s-a aprins
Şi spre necurăţii s-a-ntins.
Acestea, însă, se vădeau
Cum că asemenea erau
Precum carnea măgarilor;
Sau ca a armăsarilor
Apropiere. Negreşit,
21 În acest fel ţi-ai înnoit
Nelegiuirile făcute
În vremile de mult trecute,
Când Egiptenii ţi-au strâns – iată –
Ţâţele, pentru prima dată,
Iar sânii tăi, cei de fecioară,
Ţi i-au atins întâia oară.
22 Acuma dar, de bună seamă,
Tu Oholiba, să iei seamă
La ce a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Aţâţ în contra ta, pe cei
Ce-ţi sunt ibovnici, pe acei
De care te-ai înstrăinat
Şi inima ţi-ai depărtat.
Din toate părţile-i adun
Şi împotriva ta îi pun
23 Pe Babiloniei, pe cei
Care mai mari sunt la Haldei,
Pe toţi feciorii cei pe care
Ţara Asiriei îi are,
Pe cei cari voievozi erau
Sau căpetenii se vădeau,
Pe domni, pe cei bine făcuţi
Care-ţi erau ţie plăcuţi
Şi îţi veneau din depărtări
Fiind cu toţi, pe cai, călări.
24 Ei, împotriva ta, vin toţi,
Cu arme, care şi cu roţi
Şi cu mulţime de popoare,
Cu scut, cu coifuri lucitoare
Şi paveze. Încredinţată
Le este a ta judecată,
Iar a lor lege o vor ţine
Când te vor judeca pe tine.
25 Simţi-vei a Mea gelozie.
Vei avea parte de urgie,
Din partea lor. Îţi vor tăia
Urechile şi-asemenea
Şi nasul. Vei vedea, pe urmă,
A ta sămânţă cum se curmă
Sub ascuţişul sabiei.
Fii-ţi vor fi luaţi de ei,
Iar fiicele de-asemenea.
Copiii ce-ţi vor rămânea
Răpuşi vor fi şi ei, pe loc,
Căci fi-vor înghiţiţi de foc.
26 Au să îţi ieie straiele,
Au să îţi ia podoabele
Cu care mândră te ţineai,
Atuncea când te-mpodobeai.
27 Capăt, nelegiuirilor
Şi tuturor curviilor
Pe care ţi le-ai însuşit
Când în Egipt ai locuit,
În felu-acesta, pune-voi
Şi nu vei mai privi apoi,
Spre ei, căci n-o să mai doreşti
Nici la Egipt să te gândeşti.
28 Iată că Domnul Dumnezeu
A zis aşa: „Te voi da Eu,
În mâinile celor pe care
Tu îi urăşti cu-nverşunare,
De care te-ai înstrăinat
Şi inima ţi-ai depărtat.
29 Cu ură te vor ataca,
Averea ţi-o vor ridica
Şi-au să-ţi răpească tot ce pot,
Lăsându-te goală, de tot.
Descoperită o să fie
Neruşinata ta curvie.
Mulţimea urâciunilor
Şi a nelegiuirilor
Care, de tine-s săvârşite,
Atunci vor fi descoperite.
30 Acestea le vei fi păţit,
Căci tu, cu neamuri, ai curvit
Când ai urmat pe calea lor,
Slujindu-le idolilor.
31 Ai mers şi tu pe acea cale
Care a fost a sorei tale.
De-aceea-ţi pun potirul ei,
În mâini, acuma, să îl bei.”
32 Aşa a zis Cel cari mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Iată că am găsit cu cale,
Să bei potirul sorei tale.
E larg şi-adânc potiru-acel
Şi mult poate-ncăpea în el!
De râs te fac s-ajungi – să ştii –
Şi de batjocură să fii!
33 Căci partea pregătită ţie
E de durere şi beţie.
Potirul care l-a avut
Samaria – şi la băut –
Să ştii dar, că acum e plin
Cu spaimă, groază şi venin!
34 Potiru-acela ai să-l iei
Şi-l vei goli, când ai să-l bei.
Ai să rozi cioburile sale
Şi-n acest fel, ţâţele tale,
De ele fi-vor sfâşiate.
Voi împlini aceste toate,
Ca tu să ştii că, negreşit,
Domnul e Cel care-a vorbit”
35 De-aceea, Cel care mereu,
E Domn precum şi Dumnezeu
A zis: „Pentru că M-ai uitat
Şi pentru că M-ai aruncat
La al tău spate, pe-al tău drum,
Poartă-ţi pedeapsa ta acum,
A tuturor curviilor
Şi a nelegiuirilor
Pe care tu, necontenit,
Până acum le-ai săvârşit.”
36 Apoi, Cuvântul Domnului
Îmi zise: „Fiu al omului,
Pe Oholiba şi pe-a ei
Soră, Ohola, oare, vrei
Ca să le judeci? Ia aminte
Şi le aşează înainte
Fărădelegile avute
Şi urâciunile făcute!
37 Căci ele, după cum se ştie,
S-au aplecat spre preacurvie.
Pe mâini, au sânge; au găsit
Idoli cu care au curvit.
Fiii pe cari Mi i-au născut
Ele, prin foc Mi i-au trecut,
În cinstea lor, căci au voit
Să îi mănânce, negreşit.
38 Dar iată ce Mi-au mai făcut:
Pe lângă-acestea, am văzut
Că ele şi al Meu Sabat
Şi-al Meu Locaş sfânt le-au spurcat.
Pe toate Mi le-au pângărit.
39 După ce ele au jertfit
Pe ai lor prunci, idolilor –
Mânate-apoi de firea lor –
Spre sfântul Meu Locaş plecară,
În acea zi, şi Mi-l spurcară.
Iată dar, ceea ce-am văzut,
În Casa Mea, că au făcut.
40 Soli au trimis, la toţi cei care
Au locuit la depărtare.
Oameni-aceia au primit
Soliile şi au venit.
Pe-aceştia, tu i-ai aşteptat,
Căci pentru ei doar, te-ai scăldat.
Ochii ţi i-ai sulemenit
Şi cu podoabe te-ai gătit.
41 Pe-un pat măreţ te-ai aşezat,
În faţa cărui s-a aflat
O masă pe cari ai adus
Tămâia Mea şi ai mai pus
Şi untdelemnul Meu, pe ea.
42 Un strigăt mare se-auzea:
Era strigăt de veselie.
Acea mulţime din pustie,
Nişte beţivi a mai adus
Care, brăţări, apoi, au pus,
Pe mâinile surorilor
Şi-au pus cununi pe capul lor.
43 Atunci, în ceea ce-o privea
Pe curva care se vădea
A fi bătrână, zis-am Eu:
„Oare îşi va vedea, mereu –
Ca pân’ acum – de-a ei curvie
Şi oameni tot au să mai vie?”
44 Şi oamenii au tot venit,
Ca la o curvă, negreşit.
Aşa s-au dus mereu la cea
Care, Ohola, se numea,
Precum şi la aceea care,
Drept Oholiba, nume, are.
Aste femei erau vădite
Precum că sunt nelegiuite.
45 Oamenii cari se dovedesc
Neprihăniţi, le osândesc,
Cum osândite-s cele care
Ştiute-s că sunt preacurvare,
Ori cele care au vărsat
Sânge. Osândă li s-a dat,
Căci mâinile le sunt mânjite
De sânge şi au fost găsite,
De preacurvie, vinovate,
Iar astfel nu vor fi cruţate.”
46 De-aceea, Cel care mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis: „Mulţimea gloatelor,
Am s-o abat asupra lor.
Ele au să le chinuiască
Şi au ca să le jefuiască.
47 Cu pietre fi-vor doborâte
Şi-apoi de sabie lovite,
În timp ce ai lor prunci, drept pradă,
În gheara morţii au să cadă.
Casele lor, mândru zidite,
De flăcări fi-vor mistuite.
48 Din ţară – astfel – izbutesc,
Nelegiuirea, s-o stârpesc.
Învăţătură, vor putea,
Femeile – atunci – să ia,
Nimeni să nu mai facă-apoi,
Nelegiuiri, la fel ca voi!
49 Nelegiuirea săvârşită
O să vă fie răsplătită.
Păcatele ce le-aţi făcut –
Cu idolii ce i-aţi avut –
Atuncea o să le purtaţi.
În acest fel o să aflaţi –
Şi o să ştiţi apoi, mereu –
Că Eu sunt Domnul, Dumnezeu!”