1 Era anul al nouălea.
Ziua a zecea începea,
În luna cea care apare
A zecea-n an, la numărare.
Atunci, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Să scrii dar, numele pe care
Tocmai această zi îl are.
Astăzi, cel care e pe tron,
Ca împărat, În Babilon,
Se-apropie cu oastea lui,
De a Ierusalimului
3 Cetate. Du-te să vorbeşti
Căci vreau, o pildă, să rosteşti,
În astă casă răzvrătită,
Din îndărătnici întocmită.
Să zici dar: „Cel care mereu
E Domn, precum şi Dumnezeu,
Iată, în felu-acesta spune:
„Apă-n cazan, acuma pune!
4 Bucăţi de carne pune-n el:
Coapsa s-o pui, spata – la fel.
Şi oasele cele mai bune,
De-asemenea, în el le pune.
5 Du-te ca să alegi, pe urmă,
Ceea ce e mai bun din turmă.
Te du apoi, lemne de adă
Şi sub cazan le fă, grămadă.
Să fiarbă dar, în clocot mare,
Şi oasele pe cari le are.”
6 Aşa a zis Cel cari mereu
E Domn precum şi Dumnezeu:
„Vai de cetatea care – iată –
Este de sânge însetată!
Vai de căldarea ‘ceea plină
În care se află rugină,
Însă rugina de pe ea,
Nici cum nu poate să se ia!
Mergeţi dar, la cazanu-acel:
Scoateţi bucăţile din el!
Deci una după alta, voi
Scoateţi bucăţile apoi,
Fără a pune – se-nţelege –
Sorţi-ntre ele a alege.
7 Căci sângele ce l-a vărsat,
În al ei mijloc e aflat.
Pe stânca goală l-a pus ea –
Nu pe pământ – căci nu voia
Să fie-apoi acoperit
Şi cu ţărână învelit.
8 Iată că Mi-a stârnit mânia.
Asupră-i, am să-Mi vărs urgia
Şi astfel am să Mă răzbun,
Căci al ei sânge am să-l pun
Pe stânca goală, dezvelit,
Şi nu va fi acoperit.”
9 Aşa a zis Cel cari mereu
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Vai, de cetatea păcătoasă
Care de sânge e setoasă!
Un mare rug se pregăteşte!
10 Lemne, acum, îngrămădeşte!
Multe să fie, sub căldare!
Apoi, aprinde un foc mare,
Să poată fierbe carnea bine
Şi oasele, spre a se ţine
Groasă fiertura din căldare.
11 Să iei cazanu-acela mare
Şi jumătate umple-l doar.
Pune-l pe-al flăcărilor jar
Şi-ncinge-i tabla de aramă,
Ca în ăst fel – de bună seamă –
Să poată a fi curăţată
Rugina care aşezată
Fusese pe cazanu-acel
Şi murdăriile din el.
12 Truda-i degeaba! E un chin,
Căci de rugină este plin,
Şi-aceasta nu se dezlipeşte.
Doar focu-i cel ce reuşeşte
Să-nlăture rugina care
E aşezată pe căldare.
13 Şi-n spurcăciunea ta, vrei iar,
Numai nelegiuire doar!
Iată, pentru că Eu am vrut,
Curată să te fi făcut –
Dar n-ai voit a fi curată –
Nu vei mai fi tu, curăţată,
Până când trece-va urgia
Şi Îmi voi potoli mânia.
14 Iată, Eu – Domnul – am vorbit!
Lucrul acest va fi-mplinit,
Căci Eu sunt Cel ce-l împlinesc!
N-am milă, nu Mă potolesc
Şi nu Mă voi căi vreodată.
Iată că fi-vei judecată
După purtările avute
Şi după faptele făcute.
Va fi după cuvântul Meu,
Căci Eu sunt Domnul Dumnezeu!”
15 Apoi, Cuvântul Domnului
16 Îmi zise: „Fiu al omului,
Doar printr-o lovitură vreau,
Ce ai mai scump, ca să îţi iau.
Să nu plângi, să nu te jeleşti
Şi nici să nu te necăjeşti.
17 Suspină numai, în tăcere,
Dar să nu plângi de-a ta durere.
Nici a ta inimă n-o frânge
Ca şi când după morţi ai plânge.
Leagă-ţi turbanul, după care
Ia-ţi încălţările-n picioare.
Să nu mănânci pâinea de jale
Şi nici să nu găseşti cu cale
Ca barba să ţi-o înveleşti,
Căci nu trebuie să jeleşti.”
18 Poporului, eu i-am vorbit
În zori, iar seara a murit
Nevasta mea. Când am văzut,
A doua zi eu am făcut
Aşa cum mi s-a poruncit.
19 Poporu-atunci a glăsuit:
„Nu vrei ca să ne spui apoi,
Ce însemnează, pentru noi,
Lucrul pe care am văzut
Că-n faţa noastră l-ai făcut?”
20 Eu am răspuns poporului:
„Iată, Cuvântul Domnului
Vorbitu-mi-a în acest fel:
21 „Să spui casei lui Israel:
„Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Locaşul Meu cel sfânt, voiesc –
Acuma – să îl pângăresc,
Căci voi iubiţi Locaşu-acel.
Fala puterii vă e el.
Ai voştri fii – şi-asemenea
Fiicele voastre – vor cădea
Sub ascuţişul sabiei,
Asemeni vouă fiind ei.”
22 Atunci, şi voi veţi fi făcut
Precum pe mine m-aţi văzut.
Nu veţi mânca pâinea de jale
Şi nici nu veţi găsi cu cale,
Bărbile să vi le-nveliţi,
Pentru că nu o să jeliţi.
23 Turbanele vă-nfăşuraţi
Şi încălţări să vă luaţi.
Nu-ţi plânge şi n-o să jeliţi,
Ci doar o să vă tânguiţi
Pentru nelegiuiri şi-apoi
O să vă plângeţi între voi.”
24 „Un semn vă este Ezechiel,
Iar voi veţi face ca şi el.
Când aste lucruri prorocite
Cu toate fi-vor împlinite,
Veţi şti cu toţi că numai Eu
Sunt Domn, precum şi Dumnezeu.
25 Tu, fiu al omului, la tine –
Atunci când ziua ‘ceea vine,
În cari răpită o să fie
Ceea ce e a lor tărie,
Cu fiii şi fiicele lor
Dragi ca lumina ochilor –
26 Are să vină un fugar.
Când o să vină, află dar,
Că ştiri, prin el, vei căpăta.
27 În ziua ‘ceea, gura ta
Îi va da drumul graiului
Şi-alăturea fugarului
Ai să vorbeşti ca la-nceput,
Pentru că nu vei mai fi mut.
Poporului lui Israel,
Semn ai să-i fii, în acest fel,
Şi-atunci se vor fi dumirit
Că Eu sunt Domnul, negreşit.”