1 În anu-al unsprezecele,
Când ziua-ntâia începea
În lună, eu m-am pomenit
Cum că la mine a venit,
Atunci, Cuvântul Domnului
2 Şi-mi zise: „Fiu al omului,
Tirul să râdă-a cutezat,
Zicând: „Ha! Ha!” – când s-a uitat
Către Ierusalim. „Lovită
Este acum şi e zdrobită
Poarta popoarelor! Apoi,
Se vor întoarce înapoi,
La mine, toţi. Voi fi bogat,
Iar el, doar un pustiu, uscat!”
3 De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
Spusese: „Tirule, pe tine,
Eu am necaz, ia seama bine!
De-aceea, Eu voi arunca
Popoare multe-asupra ta.
Le-arunc peste-ale tale maluri,
Precum aruncă marea, valuri!
4 Mândrele ziduri înălţate,
Atuncea, fi-vor dărâmate,
Iar turnurile – vei vedea –
Aceeaşi soartă vor avea.
Chiar şi ţărâna răspândită
În tine fi-va răzuită,
Astfel încât – fără-ndoială –
Ajunge-vei o stâncă goală.
5 Tirul va rămânea în mare,
Asemeni unui loc din care
Se întind mreji, când se doreşte
Să fie prins cât mai mult peşte.
Va fi, după cuvântul Meu,
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeu
Şi astfel Tirul o să cadă
În mâna neamurilor, predă!
6 Cetăţile-n ţinut aflate,
De sabie, vor fi tăiate.
Atuncea, are să se ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”
7 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Din miazănoapte aduc dar,
Peste al Tirului hotar,
Pe Nebucadenţar, cel care,
În Babilon, este mai mare,
Căci el este încoronat
Peste-mpăraţi, ca împărat.
Cu o mulţime de popoare,
Cu călăreţi, cu cai şi care,
El, peste Tir, se repezeşte.
8 Cetăţile îi nimiceşte
Cu sabia. Şanţuri apoi,
Şi-ntărituri pentru război,
În contra Tirului va face
Şi-o să alunge a lui pace,
Căci scutul împăratului
Se va-nălţa-mpotriva lui.
9 Berbecii săi au să lovească
În ziduri, să le prăbuşească,
Iar cu maşinile pe care
El – în puterea lui – le are
Şi turnurile de cetate
Vor fi atuncea dărâmate.
10 Numărul mare-al carelor
Stârni-va, cu roţile lor,
Praful ce-şi lasă vălul lui
Pe zidurile Tirului.
De vuietele roţilor
Şi de-ale călăreţilor,
Ajunge-vor cutremurate
Chiar zidurile din cetate,
Atunci când Nebucadenţar
Va trece mândru-n al său car –
Prin porţile, în lături, date –
Urmat de ale lui armate.
11 Cu caii, îşi va croi cale,
Prin toate uliţele tale
Şi-al tău popor are să cadă
Tăişului sabiei, pradă.
Stâlpii care mândrie-ţi sânt,
Cu toţi cădea-vor la pământ.
12 Averea are să ţi-o ia
Şi marfa de asemenea.
Casele îţi vor fi surpate,
Iar zidurile, dărâmate.
Pietrele care te-au zidit,
Lemnul pe cari l-ai folosit,
Dar şi ţărâna din hotare,
Ţi le va arunca în mare.
13 Cântece n-au să se mai facă,
Iar glasul harfei o să tacă.
14 Ai să ajungi – fără-ndoială –
Să fii numai o stâncă goală.
Tirul va rămânea în mare,
Asemeni unui loc din care
Se întind mreji, când se doreşte
Să fie prins cât mai mult peşte.
La loc, nu va mai fi zidit,
Căci Eu, Domnul, am glăsuit.
Aşa va fi, cum am spus Eu,
Care sunt Domnul Dumnezeu.”
15 Apoi, în ceea ce priveşte
Tirul, iată ce mai vorbeşte
Acela care, tot mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Ostroavele înspăimântate,
Atunci vor fi cutremurate
De vuietul scos peste fire
De-a ta grozavă prăbuşire,
De ţipătu-nfiorător
Din gurile răniţilor,
Precum şi de măcelul care
Te macină, fără scăpare.
16 Toţi voievozi-aceia cari
Se dovedesc a fi mai mari,
Îşi lasă jilţul lui domnesc
Şi straiul cel împărătesc –
Straiul care, cum e ştiut,
Doar la gherghef a fost cusut –
Şi plini de spaimă, precum sânt,
Jos se aşează, pe pământ.
Din a ta pricină-s speriaţi
Şi sunt, de groază, clătinaţi.
17 Cu toţii au găsit cu cale
A-ţi face-un cântec plin de jale
Şi zic: „Ajuns-ai nimicit
Tu care fost-ai locuit
De către oamenii cei care
Ştiau călători pe mare!
O vai, cetate întărită,
Care pe mare-ai fost vestită,
Pentru că fost-ai cunoscută
Drept tare şi foarte temută!
Vai! Iată că au nimicit-o
Cu toţi cei care-au locuit-o
Şi care groază răspândeau
În cei cari împrejur erau!
18 În ziua-n care ai picat,
Ostroavele au tremurat,
În mare. Groaza le-a lovit,
Când au văzut al tău sfârşit.”
19 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Când peste tine am să viu
Să te prefac într-un pustiu –
Ca şi cetăţile lipsite
De oameni şi nelocuite –
Adâncul, când îl voi sălta
Să şadă împotriva ta,
Când ape mari vor fi venit
Şi te vor fi acoperit,
20 Atunci în groapă te pogor,
Cu toţi aceia care mor
Şi te voi duce – bunăoară –
La oamenii de-odinioară.
În al adâncului pământ –
Unde singurătăţi doar sânt,
Ce dăinuie o veşnicie –
Şi al tău loc are să fie,
Ca să nu mai fi construită,
Să nu ajungi iar locuită
Şi-astfel, nicicând să nu mai fii
În ţara celor ce sunt vii.
21 Iată dar, cu desăvârşire
Te nimicesc de peste fire.
Degeaba-n jur se vor uita,
Degeaba te vor căuta,
Pentru că nu vei fi aflată,
De către nimeni, niciodată.
Va fi după cuvântul Meu,
Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeu.”