1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Spune aceluia pe care,
Tirul, drept voievod, îl are:
„Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Iată că tu te-ai îngâmfat
În inimă şi-ai cuvântat
Plin de mândrie, zicând: „Eu,
Pe scaunul lui Dumnezeu,
Ajuns-am să fiu aşezat,
Căci Dumnezeu – cu-adevărat –
Sunt eu şi sunt stăpânitor,
Aici, în sânul mărilor”,
Măcar că Dumnezeu nu eşti,
Ci doar un om tu te vădeşti
Care doar ifose-ţi dădeai
De parcă Dumnezeu erai.
3 Iată, chiar decât Daniel,
Mai înţelept eşti şi astfel,
Nu era taină nepătrunsă,
Care să îţi fi fost ascunsă.
4 Prin isteţime şi putere,
Ai înmulţit a ta avere
Şi-n visterii ai adunat
Argint şi aur, ne-ncetat.
5 Cu-nţelepciunea ce-o aveai
Şi cu negoţul ce-l făceai,
Averile ţi le-ai săltat,
Iar inima ţi s-a-ngâmfat.
6 De-aceea, Domnul Dumnezeu
A zis: „Pentru că tu, mereu,
Ifose-ţi dai şi te făleşti
De parcă Dumnezeu tu eşti,
7 Iată, în contra ta apoi,
Nişte străini aduce-voi.
Am să aduc, dintre popoare,
Pe cele mai asupritoare
Ca împotrivă să îţi stea.
Ele vor scoate sabia
Şi împotrivă o vor pune
La marea ta înţelepciune,
Iar frumuseţea ta vădită
Are să fie pângărită.
8 Vei fi de moarte secerat
Şi-n groapă fi-vei aruncat,
Asemenea celor împunşi
De lovituri, care, străpunşi
Fiind, se prăbuşesc şi mor
Chiar în mijlocul mărilor.
9 În faţa ucigaşului –
Atuncea – tu o să mai spui:
„Sunt Dumnezeu”, măcar că eşti
Un om doar? O să mai vorbeşti
În felu-acesta, când, la tine,
Cel care te ucide vine?
10 Tu vei muri, cum se sfârşesc
Aceia care se vădesc
Că împrejur nu sunt tăiaţi,
Când pradă morţii sunt lăsaţi.
Tu vei muri asemeni lor,
De mâinile străinilor.”
11 Apoi, Cuvântul Domnului
12 Îmi zise: „Fiu al omului,
Un cânt de jele, tu rosteşte
Pentru cel cari, în Tir, domneşte.
Să-i spui celui cari, împărat,
Este în Tir încoronat:
„Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Înţelepciune ai vădit
Şi ai ajuns desăvârşit.
În frumuseţe, nimenea
Nu-ţi mai era asemenea.
13 Tu, în Eden – atunci – erai,
Iar locul unde te aflai,
Este grădina cea pe care,
Iată că Dumnezeu o are.
Cu pietre scumpe, negreşit,
Acolo fost-ai învelit:
Cu sardonic te-mpodobeai;
Topaz, pe straiul tău aveai,
Cu diamant şi hrisolit;
Onixul l-ai mai folosit;
Iaspis, safir, smarald, rubin
Tu ai mai folosit, din plin,
Precum şi aurul curat.
În a ta slujbă s-au aflat
Toate timpanele-nsoţite
De flautele pregătite
Încă de când ai fost făcut.
14 Un heruvim – la început –
Ocrotitor, te dovedeai
Şi-aripi întinse tu aveai.
Pe muntele lui Dumnezeu,
Atuncea te pusesem Eu,
În mijlocul pietrelor care
Se dovedeau scânteietoare.
15 Fără prihană-ai fost făcut,
Din ziua-n care te-ai născut,
Până atunci când a venit
O zi în care s-a găsit
Nelegiuirea-n tine-aflată.
16 Negoţul tău cel mare – iată –
Care s-a-ntins şi a crescut,
De silnicie te-a umplut,
Încât căzut-ai în păcat.
De-aceea, fost-ai aruncat
Din muntele lui Dumnezeu,
De unde te pusesem Eu,
În mijlocul pietrelor care
Luceau cu o putere mare.
17 Inima ţi s-a îngâmfat
Şi-nţelepciunea ţi-ai stricat
Din pricină că tu erai
Frumos şi strălucire-aveai.
De-aceea, fi-vei azvârlit
Jos – la pământ – şi dăruit
Privelişte-mpăraţilor
Popoarelor neamurilor.
18 Prin multele tale păcate,
Prin nedreptăţile-arătate
În marea ta negustorie,
Spurcate au ajuns să fie
Locaşurile tale sfinte.
De-aceea-ţi spun, să iei aminte,
Pentru că din al tău mijloc,
Voi face ca să iasă foc.
El te va mistui – să ştii –
Până cenuşă ai să fii,
Chiar înaintea tuturor
Celor care te înconjor.
19 Popoarele ce te-au ştiut –
Acelea cari te-au cunoscut –
Înmărmurite au să fie,
Văzând ce ţi s-a-ntâmplat ţie.
Eşti nimicit şi niciodat’
Nu vei mai fi tu, ridicat!”
20 Apoi, Cuvântul Domnului
21 Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Sidon, acum, priveşte
Şi împotrivă-i proroceşte!
22 Spune aşa: „Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu
A zis astfel: „Ia seama bine!
Mare necaz am Eu pe tine,
Sidonule! Dar, negreşit,
Eu voi ajunge proslăvit
În al tău mijloc – să se ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie –
Atunci când am să-Mi împlinesc
Cuvintele ce le rostesc
Şi-atuncea când sfinţenia Mea,
În tine, Mi se va vedea.
23 Ciumă trimit asupra lui,
Iar valurile sângelui,
Pe uliţele lui, vor trece.
Oamenii săi au să se-aplece
Sub ascuţişul sabiei
Şi între morţi vor trece ei,
Căci sabia se va ivi
Asupra lor şi-i va lovi
Din toate părţile, să ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie.
24 Când se va face în ăst fel,
El – pentru neamul Israel –
Nu va mai fi ca spinul care
Înţeapă, fără încetare,
Şi doar dureri îi aduceau
Cu cei cari împrejur erau.
În acest fel, vor şti că Eu
Sunt Domn, precum şi Dumnezeu.”
25 Iată dar ce a glăsuit
Acela care S-a numit
A fi drept Domn şi Dumnezeu:
„Atuncea când voi strânge Eu,
Din lume, casa cea pe care
Neamul lui Israel o are,
Voiesc să Îmi arăt în ea –
Popoarelor – sfinţenia Mea.
Vor locui în ţara dată,
Lui Iacov – robul Meu – odată.
26 În linişte-au să locuiască
În ţară şi au să-şi zidească –
Acolo, iarăşi – case noi.
Şi vii îşi vor sădi apoi.
Da. Linişte ei vor avea,
Atunci când judecata Mea –
Aşa precum a fost rostită –
Are să fie împlinită
Faţă de cei ce locuiesc
În jur şi îi dispreţuiesc.
Atuncea, ei vor şti mereu,
Că Eu sunt Domnul Dumnezeu.
Vor şti dar, că sunt Domnul lor,
Iar ei Îmi sunt al Meu popor.”