1 Anul era al zecelea
Şi-a doisprezecea zi-ncepea
Din luna cari în an apare
A zecea, la numărătoare.
Atunci, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Către Egipt tu să priveşti
Şi-n acest fel să proroceşti
În contra Faraonului,
Precum şi a Egiptului!
3 Să spui: „Acela cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
În acest fel a glăsuit:
„Mare necaz am, negreşit,
Pe tine, cel care – pe tron –
Eşti în Egipt drept Faraon,
Pe tine, mare crocodil
Al apelor, cari despre Nil,
Ai zis aşa: „E râul meu,
Căci făcător al său sunt eu!”
4 Ce am de gând, iată, îţi spun:
Cârlig, în fălci, am să îţi pun,
Iar peştii râurilor tale,
Să îi lipesc – găsesc cu cale –
De ai tăi solzi, căci Eu socot,
Apoi, afară să te scot,
Din râu-n care ai trăit,
Cu peştii care s-au lipit
De solzii tăi. Vei fi luat
5 Şi în pustie aruncat,
Cu peştii care te-nsoţesc,
Care – de tine – se lipesc.
Pe feţele ogoarelor,
Tu şi cu peştii apelor
Cari ale tale zici că sânt,
Ajunge-vei pus la pământ
Şi nu vei mai fi ridicat,
Nici nu vei mai fi îngropat;
Ci hrană fi-vei fiarelor
Şi-asemenea păsărilor.
6 Locuitorii cei pe care
Ţara Egiptului îi are,
În vremea ‘ceea au să ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie.
Acestea se vor fi făcut
Doar pentru că Eu am văzut
Că pentru casa cea pe care
Neamul lui Israel o are,
Ei se vădiră o proptea
La fel precum e trestia.
7 Te-ai rupt atunci când au întins
Mâna, de tine, de s-au prins.
Sprijin au vrut, dar i-ai împuns
Şi al lor umăr l-ai străpuns
Atuncea când s-au rezemat
De tine. Tu te-ai sfărâmat
Şi şoldurile le-ai scrântit.”
8 De-aceea, astfel a vorbit
Acela care, tot mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Aduc asupră-ţi sabia
Şi te voi nimici cu ea.
Atuncea, cu desăvârşire
Am să te şterg de peste fire.
Pe lângă oameni, nimicite
Vor fi şi ale tale vite.
9 În felu-acesta, mai târziu,
Se va preface-ntr-un pustiu
Tot al Egiptului pământ
Şi şti-veţi că Eu, Domnul, sânt.
Acestea se vor fi-mplinit,
Pentru că el a glăsuit,
Zicând că: „Nilul e al meu,
Căci făcătorul lui, sunt eu!”
10 Ascultă şi ia seama bine:
Mare necaz am Eu pe tine
Şi pe-ale tale râuri. Eu,
Pentru acest necaz al Meu –
În vremile ce au să vie –
Prefac Egiptul în pustie,
De la Migdol chiar începând,
Pân’ la Siena ajungând
Şi până la hotarul care
Cu Etiopia îl are.
11 Nici un picior de om, prin ea,
Să treacă, nu va mai putea.
Nici de picior de vită – iată –
Ţara nu va mai fi călcată.
În patruzeci de ani, în ea,
N-o să mai şadă nimenea.
12 Egiptul, după al Meu plac,
Într-un pustiu am să-l prefac,
Cum fi-vor ţările pe care
Jur împrejurul său le are.
Cetăţile vor fi şi ele
Pustii, în vremile acele,
Printre alte cetăţi vădite
Că-s de asemeni pustiite.
Ani patruzeci – se va vedea –
Că tot pustii vor rămânea.
Locuitorii cei pe care
Ţara Egiptului îi are,
Vor fi în lume-mprăştiaţi
Şi-n felurite ţări lăsaţi.
13 Acela care, tot mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis apoi: „Când se-mplinesc
Anii de care Eu vorbesc –
Şi care patruzeci fi-vor –
Pe al Egiptului popor
Am să îl strâng şi-l aduc iară
Să se aşeze-n a lui ţară.
Eu îl voi strânge, negreşit,
De unde fost-a risipit.
14 Îi voi aduce înapoi
Pe toţi ai săi prinşi de război.
Am să îi dau poporului,
Ţara care a fost a lui.
În ţara Patros îl aşez
Şi-o-mpărăţie-ntemeiez
Acolo. Astă-mpărăţie,
Slabă, se va vădi să fie.
15 Da. Va fi cea mai ne-nsemnată
Împărăţie, căci ‘nălţată –
Peste popoare – n-o să fie
Nicicând, în vremea ce-o să vie.
Împuţinată va fi ea
Şi-astfel nicicând nu va putea
Să se ridice peste fire,
Punând – pe neamuri – stăpânire.
16 Apoi, această-mpărăţie
Nu va putea ca să mai fie
O pricină aducătoare
De-ncredere, casei pe care
O are-n lume Israel.
Aminte-şi va aduce-astfel,
De făr’delegea ce-o făcea
Când spre Egipt se întorcea.
Atuncea, ei vor şti că Eu
Sunt Domn, precum şi Dumnezeu.”
17 Al douăzeci şi şaptelea
Era anul ce începea,
Căci n-apucase să apună
Întâia zi, din prima lună.
Atunci, Cuvântul Domnului
18 Îmi zise: „Fiu al omului,
Acela care e pe tron,
Drept împărat în Babilon –
Adică Nebucadenţar –
O oaste mare a strâns iar
Şi împotriva Tirului
Şi-a pus toată oştirea lui,
Pentru că el se pregătea
Să împlinească-o slujbă grea.
Pleşuve-ajuns-au şi plecate
Să fie capetele toate.
Toţi umerii cei semeţiţi
Ajuns-au a fi jupuiţi.
După toate acestea dar,
Iată că Nebucadenţar
Nu a avut parte de plată,
Pentru-a lui slujbă îndreptată
În contra Tirului. Nici el
Şi nici oamenii lui – la fel –
Parte de plată n-au avut,
Pentru ceea ce au făcut.
19 De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis aşa: „Iată, în dar,
Îi dau lui Nebucadenţar –
Cari înălţat este pe tron,
Drept împărat în Babilon –
Ţara Egiptului. Astfel,
O pradă fi-va pentru el,
Căci are să o jefuiască
Şi bogăţia să-i răpească.
Aceasta o să-i fie dată,
Pentru oştirea lui, drept plată!
20 Drept plată pentru slujba lui
Făcută-n contra Tirului,
Îi dau Egiptul, negreşit,
Pentru că el s-a ostenit
Să facă după planul Meu” –
Zisese Domnul Dumnezeu.
21 „Când acea zi are să vie,
Am să îi dăruiesc tărie
Casei lui Israel. De-ndată,
Îţi va fi gura dezlegată
În al lor mijloc şi-o să-ţi fie
Plină, mereu, de veselie.
Atuncea, ei vor fi aflat
Că Eu sunt Domn, cu-adevărat.”