1 Din anu-al unsprezecelea,
A treia lună începea.
Nu apucase să apună,
Încă, întâia zi din lună
Şi-atunci, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Spune-i aşa lui Faraon –
Cari în Egipt este pe tron –
Şi-asemenea poporului
Care se află-n jurul lui:
„Cu cine te asemuieşti
Tu, aşa mare, precum eşti?
3 Asirianul se vădea
Un cedru falnic ce creştea
Îl al Libanului ţinut.
Ramuri stufoase a avut;
Frunzişul său era umbros;
Tulpina i-a crescut, frumos,
Iar al său vârf s-a tot întins,
Până când norii a atins.
4 Apa, să crească, l-a-ndemnat.
Apoi, adâncul l-a-nălţat,
Iar râurile îi udau
Răsadniţa şi-şi trimiteau
Apa, copacilor pe care
Câmpia cea întinsă-i are.
5 De-aceea s-a şi ridicat
Tulpina lui şi s-a-nălţat
Peste copacii cei pe care
Câmpia cea întinsă-i are.
Crengile lui s-au înmulţit
Şi s-au întins, necontenit,
Din pricina apelor cari
Făcutu-l-au să dea lăstari.
6 Fiarele câmpului veneau
La a lui umbră şi fătau.
Sub umbra lui, au mai venit
Popoarele de-au locuit,
Iar păsările cerului
Şi-au făcut cuib în frunza lui.
7 Era bogat şi rămuros
Şi prin mărime-a fost frumos,
Căci a avut rădăcini cari
Erau înfipte-n ape mari.
8 Cedrii de care era plină
Chiar a lui Dumnezeu grădină,
Să îl întreacă, nu puteau.
Nici chiparoşii nu erau
Asemenea crengilor lui.
Cu ramurile cedrului,
Nici un platan nu se vădea
Că poate sta alăturea.
Nici un copac din cei pe care
Grădina Domnului îi are,
În frumuseţe, n-a putut –
Nicicum – să îl fi întrecut.
9 Căci l-am făcut foarte frumos,
Fiind atât de rămuros,
Încât fusese pizmuit
De toţi copacii, negreşit –
De toţi copacii înălţaţi
Cari în Eden erau aflaţi –
Copaci de care era plină
Toată-a lui Dumnezeu grădină.
10 De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu
A cuvântat în acest fel:
„Pentru că s-a vădit că el
Tulpină-naltă a avut;
Pentru că vârf el şi-a făcut
Şi pân’ la nori s-a înălţat;
Pentru că i s-a îngâmfat
Inima-ndată, de mândrie,
De cât de-nalt putea să fie,
11 L-am lăsat pradă mâinilor
Viteazului neamurilor,
Care-i va face, cu dreptate,
Doar după a lui răutate,
Pentru că Eu l-am izgonit.
12 Străinii care au venit –
Cari se vădesc a fi sub soare
Drept parte din nişte popoare
Cari cele mai grozave sânt,
Din ţările de pe pământ –
S-au repezit şi l-au tăiat
Şi-n urmă ei l-au lepădat.
În munţi, crengile i-au căzut
Şi-n urmă văile-au umplut.
Puhoaiele când s-au umflat,
Ale lui ramuri le-au sfărmat.
Popoarele pământului
Plecară de la umbra lui.
De toţi, ajuns-a părăsit.
13 Pe-ale lui resturi, au venit
Doar fiarele pământului
Şi păsările cerului
Şi şi-au făcut culcuş în ele,
Stând între ramurile-acele.
14 Aceste se vor fi-ntâmplat
Pentru ca astfel, niciodat’,
Să nu mai fie îngâmfaţi
Copacii toţi ce sunt aflaţi
Chiar lângă malul apelor,
Din pricina mărimii lor,
Şi nici stejarii înălţaţi
Care de nori sunt mângâiaţi
Fiind udaţi de apa lor,
Pentru că-n rândul morţilor
Copaci-aceştia au să cadă
Şi se vor pomeni drept pradă
Adâncului pământului –
Printre copiii omului –
Cu toţi acei cari, bunăoară,
În groapă-ajung de se coboară.”
15 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Când a venit ziua în care
Ajuns-a ca să se pogoare
În locuinţa morţilor,
Drumul am dat bocetelor
Şi jale-n jur am răspândit.
Adâncul l-am acoperit,
Iar apele râurilor
Opritu-le-am în matca lor.
Libanul, Eu l-am întristat
Şi toţi copacii s-au uscat,
Pe-ntreg întinsul câmpului –
Şi toate, din pricina lui.
16 De vuietul ce s-a făcut
Atuncea când el a căzut,
Popoare s-au cutremurat,
Pentru că Eu l-am aruncat
În locuinţa morţilor,
Fiind asemenea celor
Care în groapă se pogoară.
În felu-acesta, bunăoară –
Chiar în adâncuri de pământ –
Copacii cari în Eden sânt
S-au mângâiat – cei mai frumoşi,
Mai buni şi cei mai rămuroşi
Cari în Liban erau aflaţi
Şi cari de ape sunt udaţi.
17 S-au pogorât cu el, uşor,
În locuinţa morţilor,
Şi ei, la cei ce sunt pieriţi
Fiind de sabie loviţi
Şi care drept braţ îi slujeau,
Căci la a lui umbră şedeau.
18 Cu cine, oare, ai putea
Tu, să fii pus, alăturea,
Dintre copacii înălţaţi
Care sunt în Eden aflaţi?
Dar totuşi, fi-vei aruncat
Ca şi cei care s-au aflat
În al Edenului ţinut
Şi-n acest fel vei fi căzut
În al adâncului pământ,
Cu cei care-mprejur nu sânt
Tăiaţi, şi cu cei ce-s pieriţi,
Fiind de sabie loviţi.
Iată dar, ce e Faraon –
Cari în Egipt este pe tron –
Cu toţi cei cari îl însoţesc
Şi împrejuru-i se găsesc” –
A zis Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.