1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Vorbeşte fiilor pe care,
Acum, al tău popor îi are
Şi spune-le: „Când veţi vedea
Că voi aduce sabia
Peste vreo ţară, iar acei
Cari sunt locuitori ai ei,
Pe cineva, alege-vor
Să-l pună drept străjer al lor,
3 Iar dacă omul va vedea
Precum că vine sabia –
Ca să lovească-n ţara lor –
Şi-l înştiinţează pe popor,
Sunând din trâmbiţă, acel
4 Ce-aude când, semn, va da el,
Însă apoi nu se fereşte
Iar sabia îl nimiceşte,
El însuşi este vinovat
Şi sângele ce s-a vărsat –
Deci chiar sângele omului –
Cădea-va peste capul lui.
5 Deci dacă el a auzit
Semnalul, dar nu s-a ferit,
Atunci sângele omului
Cădea-va peste capul lui.
Dar dacă omul se fereşte,
Atuncea viaţa-şi izbăveşte.
6 Dacă străjerul va vedea
Precum că vine sabia –
Ca să lovească-n ţara lor –
Şi nu dă semn, pentru popor,
Din trâmbiţă, să se ferească
Şi viaţa să şi-o izbăvească,
Omul pe care va cădea
Şi o să-l taie sabia
Are să moară, negreşit,
Pentru păcatul săvârşit,
Dar am să cer sângele lui,
Din mâinile străjerului.”
7 Tu, fiu al omului, eşti cel
Pus drept străjer, în Israel.
Vei asculta cuvântul Meu,
Pentru că trebuie, mereu,
Să înştiinţezi casa pe care
Neamul lui Israel o are.
8 Când celui rău, Eu am să-i zic:
„Tu ai să mori!”, însă nimic
Nu-i spui, ca să-l întorci apoi,
Din a lui cale rea, ‘napoi,
Răul acela – negreşit –
Piere căci e nelegiuit,
Dar al lui sânge, să ştii bine
Că îl voi cere de la tine.
9 Dar dacă tu, însă, vei pune
În faţa lui, ce îţi voi spune,
Iar el – din calea rea – apoi,
Nu se întoarce înapoi,
Are să moară, negreşit,
Pentru că e nelegiuit,
Însă nevinovat tu eşti
Şi sufletul ţi-l mântuieşti.
10 De-aceea, fiu al omului,
Să-i spui aşa, poporului
Lui Israel: „Bine-aţi zis voi:
„Păcatul nostru-i peste noi.
Din a lui pricină, noi ştim
Că am ajuns ca să tânjim;
De-aceea, cum putem, apoi,
Să mai trăim, acum, şi noi?”
11 Tu spune: „Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis: „Pe viaţa Mea! Nu vreau,
Pe păcătos, morţii, să-l dau,
Ci să se-ntoarcă înapoi,
Din calea lui, trăind apoi!
Întoarceţi-vă şi cătaţi,
Pe calea rea, să nu călcaţi!
De ce vrei ca să mori, astfel,
Tu, casă a lui Israel?”
12 De-aceea, fiu al omului,
Spune aşa poporului:
„Neprihănirea cea pe care
Omul neprihănit o are,
Nu poate să îl mântuiască,
De are să păcătuiască.
De-asemenea, nici omul rău
Nu cade sub păcatul său,
În ziua-n care, înapoi,
Din calea rea, se-ntoarce-apoi.
Nici omul cel neprihănit
Nu va putea fi mântuit,
Căci nu-i lăsat ca să trăiască,
Dacă o să păcătuiască,
În ziua-n care, se-nţelege,
Făcut-a o fărădelege.
13 Când zic celui neprihănit,
Cum că trăieşte, negreşit –
Dar el se-ncrede-mpins de fire
Doar în a lui neprihănire
Şi astfel nu se mai sfieşte,
Nelegiuiri, când săvârşeşte –
Neprihănirea arătată,
La început, va fi uitată,
Iar din nelegiuirea lui,
Vine pieirea omului.
14 Dar dacă-i zic omului rău:
„Pieri-vei!”, iar din drumul său,
Se-ntoarce şi va fi făcut
Doar ce e bine şi plăcut,
15 Dacă zălogul, înapoi,
Are ca să îl dea apoi,
Dacă întoarce, negreşit,
Tot ceea ce el a răpit,
Dacă va ţine-acea povaţă
Cari dătătoare e de viaţă,
Dacă apoi se străduieşte
Şi făr’delegi nu săvârşeşte,
Atunci nu piere omu-acel,
Ci va trăi, în acest fel.
16 Căci toate ale lui păcate,
De pân’ atunci, vor fi uitate.
Omul acela a făcut
Ce este bine şi plăcut
Şi va trăi în acest fel,
Prin lucrul bun făcut de el!”
17 Fiii poporului pe care
Neamul lui Israel îi are,
Aud că spun, mereu, că „Nu-i
Dreaptă, cărarea Domnului!”
Dar mai degrabă, calea lor –
Calea ăstui întreg popor –
A fi nedreaptă s-a vădit!”
18 Dacă cel ce-i neprihănit
Îşi va lăsa neprihănirea,
Înfăptuind nelegiuirea,
Pentru că a păcătuit,
Are să moară, negreşit.
19 Dar dacă, cel rău, înapoi,
Din calea rea se-ntoarce-apoi –
Şi dacă el va fi făcut
Ceea ce-i bine şi plăcut –
Din astă pricină, fireşte
Că acel om, apoi, trăieşte!
20 Pentru că voi ziceţi că: „Nu-i
Dreaptă cărarea Domnului!”,
Am să vă judec, mai apoi,
Pe fiecare dintre voi,
După al său umblet. Astfel,
Îl judec Eu, pe Israel!”
21 Din anu-al doisprezecelea,
A zecea lună începea,
Căci n-apucase să apună,
Încă, a cincea zi din lună,
De când ajunse ca să fie
Luat poporul în robie.
Un om, atunci, mă căutase,
Căci din Ierusalim scăpase.
Omul acela a venit
La mine şi-astfel mi-a vorbit:
„Ascultă ce-ţi voi spune-ndată:
Toată cetatea e luată!”
22 Dar mâna Domnului venise,
Seara, până când nu sosise
Omul acel, şi m-a făcut
Atunci, ca să nu mai fiu mut,
Pentru că gura îmi deschise,
Iar acel om, în zori, venise.
23 Atunci, Cuvântul Domnului
24 Îmi zise: „Fiu al omului,
Aceia care se vădesc
Că în ruine locuiesc,
În ţară-acum, în Israel,
Au cuvântat în acest fel:
„Singur Avram s-a dovedit,
Însă o ţară-a moştenit.
Dar noi, aşa precum vedem,
În număr, mulţi – acum – suntem,
Iar astă ţară minunată,
În stăpânire ne-a fost dată!”
25 Spune-le dar: „Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis în ăst fel: „Voi mâncaţi
Carnea cu sânge. Ridicaţi
Ochii la ai voşti’ idoli. Voi
Ştiţi să vărsaţi sânge apoi.
Iar după tot ce săvârşiţi,
Vreţi, ţara, să o stăpâniţi?
26 În sabie, voi vă puneţi
Nădejdea pe care-o aveţi.
Doar urâciuni faceţi apoi,
Căci fiecare dintre voi
O necinsteşte pe cea care,
Soaţă, al său aproape-o are.
Şi voi, acuma, vă gândiţi
Că ţara o s-o stăpâniţi?”
27 Tu să le spui: „Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis: „Pe viaţa Mea, vorbesc!
Aceia care locuiesc,
Printre ruine, vor cădea
Căci o să-i taie sabia.
Sălbăticiunile-au să vie
La cei care sunt pe câmpie.
Cei care, în loc întărit,
Un adăpost bun şi-au găsit –
Şi cei din peşteri, bunăoară –
Loviţi de ciumă, au să moară.
28 Întreaga ţară o să fie
Doar o întindere pustie.
Tăria care o avea,
Cu care mult se mai mândrea,
Se va sfârşi. Apoi la fel,
Toţi munţii cei din Israel
Au să ajungă pustiiţi,
Fiind de oameni ocoliţi.
29 Atunci, cu toţii au să ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie,
Căci vor vedea cum, mai târziu,
Prefac ţara într-un pustiu,
Din pricina păcatelor
Făcute de al lor popor.”
30 Ascultă, fiu al omului,
Iată că ai poporului
Copii, de tine doar, vorbesc
Când lângă ziduri se-ntâlnesc
Sau când din uşa caselor
Privesc către vecinii lor.
Ei zic: „Veniţi ca să plecăm,
Degrabă, ca să ascultăm
Cuvântul care, negreşit,
Chiar de la Domnul a ieşit!”
31 Şi iată că ei vin, grămadă,
Voind, în faţă, ca să şeadă,
S-asculte ceea ce vorbeşti.
Dar vorbele ce le rosteşti,
Ei nu vor să le împlinească.
Doar dulce, ştiu ca să vorbească,
În timp ce inimile lor
Se lasă pradă poftelor.
32 Iar pentru ei, tu te-ai făcut
Numai un cântăreţ plăcut,
Cu glas frumos şi iscusit,
Care anume-i potrivit
Cu cântecul cel minunat
Ce de pe coarde s-a-nălţat.
Ei te ascultă, dar vădesc
Cum că nimic nu împlinesc
Din vorbele ce le rosteşti,
Din ceea ce le porunceşti.
33 Atunci când fi-vor împlinite
Aceste lucruri ce-s vestite –
Şi toate câte le vestesc
Acuma se şi împlinesc! –
Ei au să ştie că-n ăst loc,
Printre ei, fost-a un proroc.”