1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului,
Spre muntele Seir priveşte
Şi împotrivă-i proroceşte!
3 Aste cuvinte să le spui
Tu, împotriva muntelui:
„Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Seirule, ia seama bine!
Mare necaz am Eu pe tine!
În contra ta, braţu-Mi întind.
Cu mâna am să te cuprind
Şi prefăcut într-o pustie,
Ţinutul tău are să fie,
4 Iar ale tale cetăţi, toate,
Află că fi-vor dărâmate!
Iată dar, ceea ce-ţi voi face:
Într-un pustiu te voi preface!
Pustiu va fi al tău pământ
Şi şti-vei că Eu, Domnul, sânt!
5 Pentru că tu te dovedeai
Că ură veşnică aveai
Şi-mpins de ea, ai tăbărât
Cu sabia şi-ai doborât
Pe mulţi fii dintre cei pe care
Neamul lui Israel îi are –
Când a venit peste popor
Vremea nenorocirilor,
Căci făr’delegea s-a întins,
Mereu, şi culmea a atins –
6 De-aceea, Domnul Dumnezeu
A zis: „Pe a Mea viaţă, Eu,
În sânge, am a te preface,
Iar sângele nu-ţi va da pace.
Tu n-ai urât sângele care
Se tot scurgea, fără-ncetare;
De-aceea, tu – necontenit –
De sânge fi-vei urmărit.
7 Eu fac Seirul ca să fie
Doar o întindere pustie.
Pe cei cari din Seir apucă
Spre alte locuri să se ducă,
Precum şi pe cei cari, apoi,
Se vor întoarce înapoi,
Fără de milă îi lovesc
Şi am ca să îi nimicesc.
8 Munţii, cu morţi ţi-i voi umplea,
Iar ai tăi oameni vor cădea
Pe dealuri şi pe văi loviţi
De sabie şi nimiciţi.
9 Seirule, într-o pustie
Te voi preface, pe vecie.
Cetăţile-n tine zidite
N-au să mai fie locuite
Şi-n felu-acesta, mai apoi,
Că Eu sunt Domnul, veţi şti voi.
10 Pentru că tu ai cutezat
Şi-n acest fel ai cuvântat:
„Aceste două neamuri, iată,
Şi ale lor ţări – totodată –
Au să ajungă ale mele
Căci stăpânire pun, pe ele!” –
Măcar că Domnul Se vădea
Că în a lor ţară şedea –
11 De-aceea, Domnul Dumnezeu
A zis: „Pe a Mea viaţă, Eu –
Acum – am să Mă port cu tine,
Aşa după cum ştiu prea bine
Că s-a vădit a ta mânie
Precum şi-aprinsa ta urgie,
În ura împotriva lor.
O să Mă ştie-al lor popor,
Căci Mă voi face cunoscut,
În al lor mijloc şi ştiut
Voi fi de către toţi, mereu,
Atuncea când te judec Eu.
12 Tu însă şti-vei – negreşit –
Că Eu, Domnul, am auzit
Batjocura ce ai rostit-o
Pe care tu ai azvârlit-o,
Spre marii munţi din Israel,
Când ai vorbit, în acest fel:
„Sunt pustiiţi, lăsaţi să cadă
În ale noastre mâini, drept pradă!”
13 În contra Mea, voi v-aţi fălit
Şi vorbele vi le-aţi sporit
Faţă de Mine. Am aflat!
Am auzit ce-aţi cuvântat!”
14 De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A zis: „Atunci când o să fie,
În ţară, mare bucurie,
Te voi preface-ntr-un pustiu!
15 Iată, din pricină că ştiu
Ce bucurie ai avut
Atuncea când tu ai văzut
Că moştenirea cea pe care
Casa lui Israel o are
E pustiită, îţi voi face
La fel, căci Eu te voi preface
Într-un pustiu, Seirule.
Pe tine-apoi, Edomule,
N-am să te cruţ şi, negreşit,
Tu vei ajunge pustiit.
În acest fel, o să se ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”