1 „Tu, fiu al omului, priveşte
Spre munţi apoi, şi proroceşte.
Vorbeşte dar, în acest fel,
Munţilor cei din Israel:
„Iată Cuvântul Domnului,
Spre munţii Israelului!
2 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Pentru că cei ce se vădeau
Cum că ai voşti’ duşmanii erau
Au zis: „Ha! Ha! Am dobândit
Aste-nălţimi! Le-am moştenit!
Aste-nălţimi veşnice, iată,
Drept ale noastre se arată!”,
3 Tu spune: „Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
În acest fel, a glăsuit:
„Da! Pentru că ei au voit
Să vă înghită, ne-ncetat,
Pentru că v-au înconjurat
Voind ca să vă pustiască,
S-ajungă să vă moştenească
Şi alte neamuri care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Pentru că v-au batjocorit
Şi pentru că au azvârlit
Ocara peste voi astfel,
4 Acum, voi munţi din Israel,
Să ascultaţi cuvântul spus
De către Domnul Cel de Sus!”
Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
Spre munţi, spre dealuri şi spre văi,
Spre ale râurilor căi,
Către ruine pustiite,
Către cetăţi ce-s părăsite –
Care ajuns-au ca să cadă
În mâna neamurilor, pradă –
Şi sunt de râsul tuturor
Popoarelor neamurilor.
5 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Iată că focul cel aprins
De gelozie M-a cuprins,
Făcându-Mă ca să privesc
Spre neamuri şi ca să vorbesc
În contra lor şi-a-ntregului
Popor din al Edomului
Ţinut, pentru că Mi-au luat
Ţara şi-apoi s-au bucurat
În inimi, căci au izbutit
Să jefuiască ce-a rodit.
6 De-aceea, tu să proroceşti,
Căci trebuie ca să vorbeşti
Despre ţinutul cel pe care
Ţara lui Israel îl are.
În felu-acesta tu să spui
Văilor, dealurilor lui.
Vorbeşte dar, şi munţilor
Şi tuturor râurilor:
„Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Vorbesc în marea-Mi gelozie
Şi în aprinsa Mea urgie,
Căci suferiţi cu-a voastră ţară,
Necontenit, numai ocară
De la popoarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ!”
7 De-aceea, Cel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu,
A cuvântat: „Eu Îmi ridic
Mâna să jur şi iată, zic:
Popoarele ce vă-nconjoară,
Îşi vor purta a lor ocară!
8 Munţi ai lui Israel, apoi,
Şi crengi şi roade veţi da voi,
Pentru poporul Meu cel care,
Drept Israel, nume, îşi are.
Aceste lucruri prorocite,
Aproape-s de a fi-mplinite.
9 Eu, binevoitor – apoi –
Am să m-arăt faţă de voi,
Şi-n felu-acesta, semănaţi
Aveţi să fiţi voi şi lucraţi.
10 În urmă, oameni, Eu voi pune,
În număr mare, să se-adune.
Pe voi, casa lui Israel
Va locui atunci, astfel!
Cetăţile vor fi zidite
Şi vor fi iarăşi locuite.
11 Pe oameni, am să-i înmulţesc
Şi vitele-am să le sporesc.
Ca mai ‘nainte o să fiţi
Iarăşi, în urmă, locuiţi
Şi mai mult bine – bunăoară –
Vă fac, decât odinioară.
În felu-acesta, mai apoi,
Că Eu sunt Domnul, veţi şti voi.
12 Voi face, oameni să sosească,
Pe creasta voastră să păşească.
Anume-l voi aduce Eu,
Pe Israel, poporul Meu.
El are să vă stăpânească
Şi are să vă moştenească,
Pentru că nicicând – negreşit –
El n-o să fie nimicit.”
13 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Căci ţi s-a spus, neîncetat:
„Tu, ţară care ţi-ai mâncat
Poporul şi ţi-ai nimicit
Neamul care te-a locuit”,
14 Din astă pricină, de-acum,
Pe ai tăi oameni, nicidecum,
Tu nu îi vei mai fi mâncat,
Iar pe al tău neam, niciodat’,
N-ai să ajungi să îl loveşti
Şi n-ai să îl mai nimiceşti” –
Zice Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
15 Nu vei mai auzi – de-acum –
Batjocurile, nicidecum,
Şi nici ocara tuturor
Popoarelor neamurilor.
De-aceea, n-ai să-ţi mai loveşti
Neamul şi n-ai să-l nimiceşti” –
Zice Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
16 Apoi, Cuvântul Domnului
17 Îmi zise: Fiu al omului,
Iată că fiii cei pe care
Casa lui Israel îi are,
Spurcat-au ţara-n care-au stat,
Prin felu-n care s-au purtat
Şi prin tot ce au făptuit.
Purtarea lor s-a dovedit
O spurcăciune-n faţa Mea,
Care este asemenea
Precum cea a unei femei
Când e-n necurăţia ei.
18 Atunci, făcut-am ca să vie,
Asupra lor, a Mea mânie,
Din pricină că au vărsat
Sânge, în ţară, ne-ncetat
Şi pentru că al lor popor
S-a închinat idolilor.
19 De-aceea, fost-au risipiţi
Şi-n felurite ţări, goniţi.
I-am judecat, căci am văzut
Ce fapte rele au făcut.
20 Când printre neamuri au venit,
Numele-Mi sfânt L-au pângărit,
Încât în orice loc mergeau,
Oamenii – despre ei – spuneau:
„Ăsta-i poporul Domnului,
Care-a plecat din ţara lui,
Pentru că el a trebuit
S-o părăsească, negreşit.”
21 Am vrut să scap cinstea pe care
Numele Meu cel sfânt o are,
Cinste pe care Israel
O pângărea, atunci când el,
Printre popoare, s-a aflat
Şi în ale lor ţări a stat.”
22 „Să spui dar, casei cea pe care
Neamul lui Israel o are:
„Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Nu tu eşti pricina din care
Eu împlinesc astă lucrare,
Tu – casă a lui Israel –
Ci al Meu Nume este Cel
Din pricina căruia Eu
Fac acest lucru, căci – mereu –
Când printre neamuri v-aţi găsit,
Numele-Mi sfânt L-aţi pângărit.
23 De-aceea, Numele-Mi pe care
L-aţi pângărit fără-ncetare
Când printre neamuri v-aţi aflat,
Va fi sfinţit şi înălţat,
Iar neamurile au să ştie
Că Eu sunt Domnul, pe vecie,
Căci vor vedea că printre voi,
Eu am să fiu sfinţit apoi.
Sfinţit voi fi, sub ochii lor,
De către-al vost’ întreg popor” –
Zice Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.
24 „Căci dintre neamuri, mai apoi,
Eu vă voi scoate şi-napoi
Am să v-aduc, ca să staţi iară,
Cu toţii, în a voastră ţară.
25 Atuncea, am să vă stropesc
Cu apă, să vă curăţesc
De idolii ce i-aţi avut,
De spurcăciuni ce le-aţi făcut.
26 O inimă nouă, apoi,
Şi un duh nou aşez în voi.
Scot inima din piatră care
În trup o poartă fiecare
Şi-o inimă de carne – iată –
În locul ei vă va fi dată.
27 Aşez dar, Duhul Meu în voi,
Ca să puteţi urma apoi,
Poruncile pe care Eu
Le-am dat spre-a le păzi mereu
Şi să-mpliniţi legile Mele,
Aşa cum au fost date ele.
28 Iată dar că în ăst fel, iară,
Aveţi să locuiţi în ţară,
În ţara care a fost dată
Părinţilor voştri, odată.
Voi o să fiţi poporul Meu,
Iar Eu vă voi fi Dumnezeu.
29 Eu, din necurăţii, apoi,
Am să vă izbăvesc pe voi.
Grâul îl chem şi-l înmulţesc.
Cu foamete nu vă lovesc.
30 Sporesc roadele pomilor
Precum şi-ale câmpiilor,
Căci nu mai vreau să purtaţi, iară,
Prin lume-a foametei ocară.
31 Atunci, vă veţi aduce-aminte
De răul cel de mai ‘nainte,
Pe care voi l-aţi făptuit
Şi scârba vă va fi lovit
Din pricina păcatelor
Precum şi-a urâciunilor
Cari ale voastre se vădesc.
32 Dar tot ceea ce vă vestesc” –
Zice Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu –
„Nu pentru voi fac Eu, să ştiţi!
Vă ruşinaţi dar, şi roşiţi
De felu-n care v-aţi purtat,
De calea-n care aţi umblat
Voi, toţi copiii cei pe care,
Casa lui Israel îi are!”
33 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„În ziua-n care o să fiţi,
De făr’delege, curăţiţi,
Au să vă fie, iar, zidite
Cetăţile şi locuite,
34 Iar pustiita voastră ţară
Are a fi lucrată iară,
Chiar dacă-n ochii tuturor
Fusese un pustiu ogor.
35 Atunci, cei cari au s-o privească,
În acest fel au să vorbească:
„Ţara ce fost-a pustiită
Poate a fi asemuită
Doar cu grădina minunată
Care, Eden, este chemată.
Cetăţile ei, dărâmate
Şi pustiite şi surpate,
Ajuns-au iarăşi întărite
Şi iată-le azi, locuite!”
36 Popoarele neamurilor
Care în jurul vost’ fi-vor,
Vor şti că Domnu-a ridicat
Ceea ce s-a vădit surpat
Şi că Eu sunt Cel ce-a sădit
Ceea ce fost-a pustiit.
Iată, Eu – Domnul – sunt Acel
Care-am vorbit şi fac astfel.”
37 Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Iată cum Mă voi fi lăsat,
De Israel înduplecat
Şi iată ce voi face-apoi:
Îl înmulţesc, ca şi pe oi,
38 Căci ale lui cetăţi surpate,
Atunci vor fi iar înălţate
Şi-am să le umplu cu popor,
Cu turmele oamenilor
Cari Domnului sunt închinate,
Cu turmele ce-s îndreptate
Către Ierusalim, când are
Loc cât-o sărbătoare mare.
În felu-acesta, au să ştie
Că, Eu sunt Domnul, pe vecie.”