1 Omul acela m-a luat
Cu el şi-apoi ne-am îndreptat
Spre poarta de la răsărit.
2 Şi iată că eu am zărit
Slava Aceluia pe care,
Israel, Dumnezeu, Îl are,
Cum vine dinspre răsărit
Şi al Său glas l-am auzit.
Era ca vuietul pe care
Îl face doar o apă mare.
De slava Lui care venise,
Întreg pământul strălucise.
3 Astă vedenie-mi părea
Precum că e asemenea
Cu cea pe care o zărisem
În ziua-n care eu venisem,
Cetatea, să o nimicesc.
Aste vedenii se vădesc
Precum că sunt asemenea
Cu prima, cu vedenia
Pe care o văzusem dar,
La apa râului Chebar.
Când aste lucruri le-am văzut,
Jos, la pământ, eu am căzut.
4 Atunci, din ‘naltul cerului,
Văzut-am slava Domnului
Care, în Casă, a venit,
Pe poarta de la răsărit.
5 Pe mine, Duhul m-a luat
Şi-n curtea care s-a aflat
În curtea cea din interior
M-a dus apoi, iute, în zbor.
Văzut-am Casa Domnului
Plină fiind, de slava Lui!
6 Din Casă, eu am auzit
Pe cineva că mi-a vorbit
Şi-apoi, când m-am uitat mai bine,
Un om văzut-am, lângă mine.
7 Când am privit la faţa Lui,
Îmi zise: „Fiu al omului,
Acesta-i locul cel pe care
Al Meu jilţ de domnie-l are,
Locul în care, Eu îţi spun
Că, tălpile, am să Îmi pun.
Veşnic, voi locui astfel,
În mijlocul lui Israel.
Atuncea, casa cea pe care
Neamul lui Israel o are,
Precum şi cei ce-s aşezaţi,
În Israel ca împăraţi,
Se vor feri să mai greşească,
Numele-Mi sfânt să-Mi pângărească
Prin ale lor curvii, pe care
Le-au săvârşit fără-ncetare
Şi-apoi prin trupurile lor
Moarte – ale-mpăraţilor –
8 Ca şi în vremea când veneau
Şi al lor prag şi-l aşezau
Lângă al Meu, iar stâlpii lor
Erau alături stâlpilor
Care se dovedeau ai Mei,
Când între Mine şi-ntre ei
Numai un zid fusese-aflat.
În acest fel, neîncetat,
Numele-Mi sfânt L-au pângărit,
Prin urâciuni ce-au săvârşit.
De-aceea, în mânia-Mi mare,
I-am mistuit, fără cruţare.
9 Însă acuma, să ştii bine
Că-ndepărta-voi de la Mine,
Curviile cele pe care
Le-au săvârşit fără-ncetare,
Precum şi trupurile lor
Moarte ale-mpăraţilor,
Şi-n mijlocul lui Israel,
Veşnic voi locui astfel.
10 Tu, fiu al omului, arată
Templul acesta, de îndată,
Casei aceleia pe care
Neamul lui Israel o are.
Să îl măsoare, să-i privească
Planul şi-n urmă să roşească
Din pricina păcatelor
Şi a nelegiuirii lor.
11 De-au să roşească imediat
De felu-n care s-au purtat,
Arată-le chipul pe care
Toată această casă-l are,
Precum şi-ale ei întocmiri,
Porţile ei, intrări, ieşiri,
Cu planurile-alcătuite,
Cu legile orânduite.
Tot ceea ce aici zăreşti,
Sub ochii lor să zugrăveşti,
Ca legile să le păzească,
Poruncile să le-mplinească
Cu rânduielile acele,
Făcând întocmai, după ele.
12 Aceasta-i legea arătată,
Ce pentru Casă a fost dată.
Apoi, pe vârful muntelui,
Întreg cuprinsul locului
Ce e al Casei, să se ştie
Cum că, prea sfânt, are să fie.
Aceasta-i legea cea pe care
Această Casă, doar, o are.
13 Măsurile altarului
În coţi sunt, iar un cot al lui,
Mai larg – c-o palmă – s-a vădit,
Decât un cot obişnuit.
Altarul, pe o temelie
‘Naltă de-un cot, pus o să fie.
De-asemenea, ea se arată
A fi tot de un cot de lată.
Lat de o palmă s-a vădit
Pervazul ce a-mprejmuit
Altarul şi se dovedea
Că el îi era şi proptea.
14 De la pervaz, pân’ la pământ,
Află dar că doi coţi doar sânt.
Coţii aceştia, ne-ndoios,
De la pervazul cel de jos
Trebuie măsuraţi să fie
Şi până chiar pe temelie
Cari pe pământ e aşezată.
Lăţimea de un cot se-arată.
De la pervazul mic, la cel
Care-i mai mare peste el,
Sunt patru coţi. S-a măsurat
Şi a avut un cot, în lat.
15 Altaru-avea o vatră mare,
Vatră care patru coţi are,
Iar coarnele altarului
Se înălţau din vatra lui.
Acele coarne ce ieşeau
Din vatra lui, patru erau.
16 De doisprezece coţi lungime
Şi doisprezece coţi lăţime
Era vatra altarului.
În urmă, laturile lui
Alcătuit-au un pătrat,
Căci patru-n număr s-au aflat.
17 De paisprezece coţi lungime
Pe paisprezece coţi lăţime
Era pervazu-altarului
Ce se afla în jurul lui,
Iar marginile, sus aflate,
Sunt de jumate cot, de late.
Şi temelia ce-o avea,
De-un cot de lată, se vădea.
Treptele sale, negreşit,
Se îndreptau spre răsărit.”
18 După aceea, glasul Lui
Îmi zise: „Fiu al omului,
Aşa a zis Cel cari, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu:
„Iată acuma, aşadar,
Legi privitoare la altar,
Pentru acele zile-n care
Vor împlini a lui lucrare.
Cu sânge au să îl stropească
Şi-arderi de tot au să jertfească.
19 Să dai, atunci, preoţilor –
Din ramura Leviţilor,
Cari sunt feciorii cei pe care
Ţadoc, urmaşi, în lume-i are
Şi cari, în urmă, au să vie
Pentru ca să-Mi slujească Mie –
Câte-un viţel, având menire
De jertfă pentru ispăşire.
20 Să iei dar, din sângele lui –
Din sângele viţelului –
Şi unge coarnele pe care
Altaru-acel, pe el, le are.
Vei unge cu sângele lui
Şi marginea pervazului
Şi cele patru colţuri care
Pervazul dimprejur le are.
Fă ispăşire pentru el,
Să curăţeşti altaru-astfel.
21 Să iei viţelul cu menire
De jertfă pentru ispăşire,
Căci într-un loc anume-apoi,
Va trebui să-l ardeţi voi,
Chiar lângă Casă, pe-un pământ
Afară din Locaşul sfânt.
22 A doua zi, să pregăteşti
Un ţap pe care să-l jertfeşti,
Iar cât priveşte ţapu-acel,
Fără cusur să fie el,
Pentru că va avea menire
De jertfă pentru ispăşire.
Cu ţapul ce ai să-l jertfeşti,
Altarul ai să-l curăţeşti,
Pentru că ai să faci la fel,
Cum ai făcut cu-acel viţel.
23 După ce ai să isprăveşti
Cu jertfele ce le jertfeşti,
Cu cele care au menire
De jertfe pentru ispăşire,
Vei mai aduce un viţel.
Fără cusur să fie el.
După aceea – mai pe urmă –
S-aduci şi un berbec, din turmă.
Seama să iei ca tot la fel,
Fără cusur, să fie el.
24 Să-i duci în faţa Domnului
Şi să-i dai preoţilor Lui.
Aceştia au ca să presare
Asupra lor, în urmă, sare
Şi-i vor aduce Domnului,
Drept jertfe închinate Lui.
Aceste jertfe se socot
A fi drept ardere de tot.
25 Un timp de şapte zile-apoi,
Câte un ţap, veţi jertfi voi.
Acesta va avea menire
De jertfă pentru ispăşire.
Se va jertfi şi un viţel;
Fără cusur să fie el.
Are a se jertfi, pe urmă,
Şi un berbec, luat din turmă.
De-asemenea, berbecu-acel,
Fără cusur să fie el.
26 O săptămână, s-aveţi ştire
Că se va face ispăşire
Pentru altar, neîncetat,
Căci trebuie-a fi curăţat.
În felu-acesta – negreşit –
Acel altar va fi sfinţit.
27 După ce fi-va împlinit
Timpul anume hărăzit,
A opta zi, preoţi-apoi,
Jertfele ce le-aduceţi voi,
Au să le pună pe altar.
Ele vor fi aduse dar,
Drept jertfe care se socot
Precum că sunt arderi de tot.
Vor mai fi jertfe cu menire
De jertfe pentru mulţumire.
Atunci, faţă de-al vost’ popor,
Eu fi-voi binevoitor” –
A zis Acel care, mereu,
E Domn, precum şi Dumnezeu.